Ora 8:00, duminica 2006. Suna telefonul, suna ceasul. E prima zi de lucru. De aproape saptesprezece ani. Cu ea incepe saptamana. Urmeaza luni, la fel de grea. Poate si mai grea. Si tot asa: marti, miercuri... si iar duminica.

Miroase a mare si a camp. Trebuie sa plec la Bucuresti. Doar e prima zi de lucru. Lume putina, masini putine si mult soare. Litoralul romanesc nu mai exista, dar marea a ramas la fel. La fel de frumoasa vreau sa spun. Poate ca ar trebui totul daramat de la Sulina pana la Vama Veche. Sa ramana doar marea si tarmul. Sa incepem cu corturile si cu rulotele. Sa o luam de la capat. Sa incepem cu noi. Miroase a nuc. A nuc verde si tare. Masina aproape ca nu mai atinge asfaltul. Ascult Vama Veche: ""Nu stiu cum sa va spun/ Dar mi-e rau dor de mare/ Ard si ma sting daca nu plec acum/ Ma inec pe uscat daca n-ajung la mare/ Sa zac pe nisip si sa ma uit la cer"". Mie mi-a mai trecut putin. Dorul de mare. De Marea Neagra. Si oricum, il port mereu in mine. Se trezeste la viata cand si cand si isi cere drepturile. I le dau. Si atunci cand nu pot ma doare. Miroase a campie. Mirosurile se schimba o data cu peisajul. Pe marginea drumului, cirese. Caisele inca nu s-au copt. Sa fie daramate toate hotelurile, toate magaoaiele, sa dispara ceafa de porc si ciorba de burta. Sa ramana doar tarmul, cu paduri, cu stuf. Sa ramana doar hamsia, guvizii si calcanul. Sa o luam de la capat. Sa incepem cu noi. Miroase a oi. Si putin mai incolo o iarba proaspat cosita. Vama Veche: ""Vino sa visam sub apa/ Plaja-i plina de oameni amortiti de placere/ Toata lumea se iubeste/ Corturile gem usor... Bors de peste, vin si apa minerala..."". Uitasem de sprit. Sa ramana si el. Nisipul si malurile inalte de peste tarm. Las Constanta in urma. Cu tot cu centura. Un iarmaroc de la un capat la altul. Miroase a frunza uscata. Si a balegar. Si apoi miroase a Dunare. Si iar a campie. Coamele Dobrogei se topesc la orizont. Carute si cai. Oameni si potcoave. Vaci si poduri. Mirosurile se amesteca ametitor. Arsita le amesteca si le face unul. Si iar se aude Vama Veche: ""Noapte alba ajung tarziu acasa/ Mi-ai lasat mancarea in cuptor/ Jumatate dezvelita ai adormit/ Ma infior... Ma infior.../ Ma intind in pat langa tine/ Imi ingrop ziua in parul tau/ Respiram amandoi impreuna/ Ne amestecam... Ne amestecam.../ Rasul tau duminica dimineata/ Ma stropesti cu rosu eu visez/ In ochii tai vad restul vietii mele..."" Nu mai miroase a mare. Nu mai miroase a campie. Nu mai miroase a nimic. Miroase a Bucuresti. Tot Vama Veche: ""Nu te-ai saturat de orasul asta care ne mananca nervii si ce-a mai ramas din suflete?"". Doar in capul pieptului mai miroase un pic a mare. Si ochii miros a campie. Sedinta la ora 12:00. E duminica! Trebuie s-o luam de la capat. Sa incepem cu noi. Pe birou ma asteapta colile albe de hartie...