Un cuvant atat de cunoscut parca nici nu mai cere o definitie de dictionar, stim prea bine ce inseamna a fi timid, a manifesta sau a ascunde o anumita nesiguranta in raport cu ceilalti, a evita situatiile in care te afli in centrul atentiei, a lupta in tacere cu ceea ce poate deveni la un moment dat o adevarata ""alergie"" la interactiunea sociala. Asta la oameni,
desigur. Sfiala excesiva manifestata in regnul animal capata un nume cat se poate de exotic.

Cauzele timiditatii? Iata o intrebare cu adevarat dificila, unii specialisti ne vor spune ca este vorba de genetica, explicatie la fel de frecventa in vremurile noastre pe cat era cea psihologica acum o vreme, altii vor incerca sa ne convinga ca numai si numai mediul socio-cultural o poate declansa, iar cei care se ocupa cu studiul detaliat al sistemului nervos central vor gasi o crestere sau o scadere a activitatii in cine stie ce misterioasa regiune a creierului, ca de exemplu corpul striat. Nu lipsesc nici adeptii modelelor pur medicale, nu degeaba se vorbeste despre ""medicalizarea"" comportamentului, dispusi sa declare ca timiditatea nu este decat o etapa a unei patologii care ar putea cuprinde anxietatea, fobiile (inclusiv cea sociala) mutismul selectiv al copiilor si, cine stie, poate chiar autismul, tulburarile de comportament si de personalitate.
La ce bun timiditatea? Timidul, ceva mai tacut, cu mult mai putin agresiv decat expansivul, cautatorul de noutati, s-a dovedit a fi sensibil la asumarea de riscuri, dar si la posibilitatea recompensei si asta ne-ar putea sugera ca tocmai de la cel sfios ne putem astepta la performanta, la succes in gasirea unor raspunsuri adecvate, la o capacitate de adaptare superioara. Se poate, exista celebritati in diverse domenii care se declara suferinde de o timiditate ""aproape dureroasa"", un exemplu este fotbalistul David Beckham. Multe alte foste sau actuale vedete, ca de pilda candva faimosul cantaret Donny Osmond, au declarat de nenumarate ori cat de greu le este sa apara pe scena, sa dea interviuri, sa fie subiectul curiozitatii publicului.
Un actor comic de pe vremuri, Pierre Richard, a jucat rolul unui suferind de timiditate excesiva (titlul filmului: ""Sunt timid dar ma tratez!"") care reuseste sa-si depaseasca limitele impuse de micile sau marile sale fobii sociale. In ultimii ani timiditatea si-a cucerit o definitie practic identica cu un diagnostic medical, un tratament oarecum specific bazat pe utilizarea antidepresivelor de ultima generatie, o lista de celebritati mai mult sau mai putin suferinde, speranta celor pe care fenomenul ii afecteaza negativ de a se simti cu ceva mai bine.
Evident, automedicatia, tratamentul aplicat de catre pacient fara interventia medicului specialist, este aproape lucru de la sine inteles in cazul timizilor. Sa fie oare o idee buna tratamentul unui comportament care nu pune pe nimeni in pericol si care pare greu daca nu imposibil de definit drept afectiune psihiatrica? Mai ales daca ne gandim la mica ""revolutie culturala"" la care asistam si/sau participam in legatura cu transformarea medicamentelor din unelte ale stiintei medicale in bunuri de larg consum, supuse si ele legilor economiei de piata, reclamei, modei.
Riscam oare sa asistam, incet, incet, la disparitia oamenilor timizi, blanzi, tacuti, stoici? Ne va fi oare din ce in ce mai greu sa intelegem personajele literare ceva mai timide, cum ar fi cei doi eroi, povestitorul si confidentul din nemuritoarea povestire a lui Lampedusa: ""Profesorul si sirena""? Vom incepe sa ne gandim in mod serios la finantarea cercetarilor care sa duca la un tratament, fie paliativ, fie radical, al obrazniciei? Greu, foarte greu de raspuns.
In fictiune ne putem referi cu usurinta la un clasic SF, pe drept celebrul autor si editor Damon Knight, cel care a scris incantatoarea dar parca prea putin convingatoarea povestire: ""Tara blandetii"", istoria tribulatiilor unui individ agresiv (la limita psihopatologiei) intr-o lume a viitorului care a reusit sa elimine aproape in intregime violenta. In viata de toate zilele nu pot decat sa-mi amintesc o conversatie care a avut loc acum multi, foarte multi ani. Interlocutorul, un pacient politicos, mare intelectual, care mi se parea pe atunci foarte in varsta (sunt aproape sigur ca era mai tanar decat sunt eu astazi) mi-a spus, cu un suras cam palid, ca in tinerete, intelectual cu vederi de stanga, il urmarea Siguranta.
""Astazi, draga doctore"", a conclus el, ""ma urmareste nesiguranta.""