Suntem, de buna seama, nu doar suma virtutilor,
ci si a viciilor noastre. A
bolilor, a vointei lor de-a ne ingenunchia. Dar si a
vointei noastre de-a ne
valoriza negativul si a exorciza maladia.

Iar arta si filosofia - ca prezenta a divinului, ca rugaciune sau blasfemie, ca sublimare narcotica a durerii, catharsis ori uitare de sine - tocmai asta fac: alchimia raului. Cat din arta mare a lumii se datoreaza nu doar firestilor cazne, dileme si suferinte metafizice, dar mai ales durerilor cat se poate de concrete, naturale, trupesti? In ce masura au fost efect sau cauza, determinate sau determinante pentru opera lor, epilepsia lui Dostoievski, astmul lui Proust (dar vezi si Mallarme, Laforgue, Gide, Camus, Barthes), dipsomania lui E. A. Poe, sifilisul lui Baudelaire, homosexualitatea de la Socrate la Verlaine si Mishima, whiskiul pentru Beckett, Ionesco, Hemingway s.a.m.d., lesbianismul de la Sapho la Margueritte Yourcenar, priapismul lui Ion Barbu, ca sa nu mai vorbim de sirul infinit al ""banalelor"" nevroze, ipohondrii, depresii, cardiopatii, tuberculoze, disfunctii sexuale, isterii, pulsiuni suicidare etc., adica de tot bestiarul patologic aflat la temelia creativitatii intelectuale?
In 1994, in timp ce se termina, in prezenta lui Michel Tournier, faimoasa decada de la Cerisy-La-Salle, doamnei Arlette Bouloumie de La Universitatea din Angers i-a venit ideea unei cercetari colective, pluridisciplinare si internationale dedicate ""imaginii bolii, asa cum ne-o dezvaluie literatura franceza si straina din secolul al XIX-lea si al XX-lea, dar si muzica si pictura"". Asa s-a inchegat ""Creatie si Maladie"", volum tradus recent la Editura Artemis chiar cu subtitlul ""Suferinta, boala subordoneaza si structureaza creatia"".
La un capat, opera lui Baudelaire ca sinucidere la foc mic. Spleenul ca drog ""ucigator de dulce"", cum ar fi zis Eminescu. ""Patologia melancolicului este in centrul operei baudelairiene. Astfel boala apare in creatiile sale in cadrul temelor depravarii, paraliziei, caderii, chiar nebuniei. Apoi, ca ultima scapare, el se gandeste la singurul sfarsit veritabil al calvarului sau, moartea"".
La celalalt capat, Nietzsche si Schopenhauer. Parintele lui Zarathustra suferea de miopie puternica insotita de orbiri si spasme oculare, de migrene severe asociate cu ameteli, basca tulburari de vorbire, crize de fotofobie si fonofobie, apoi insomnie si mai ales tulburari de umoare cu ciclotimie, adica faze de agitatie intensa, urmate de caderi in prostratie si depresii. (Aproape intreg arsenalul cioranian, ai zice). In astfel de conditii, cum oare sa nu cauti cu orice pret vointa de putere, cum sa eviti furiile antigermane si cum sa nu cauti ""stiinta vesela""?
Cat despre autorul ""lumii ca vointa si reprezentare"", in debordanta lui sexualitate, aflat in conflict permanent cu propria-i corporalitate, misoginul-mizantrop hachitos, care era Schopenhauer, avea sa faca din Rautate boala vointei de-a trai. ""Rautatea isi are izvorul in egoismul care ne face sa consideram toate fiintele vii ca straini si dusmani. Rautatea adevarata este insusirea particulara a omului"", conchide Jean-Marie Paul de la aceeasi Universitate din Angers.
Intre cele doua maluri, absintul la Leon Bloy, Musset, Carco, Jarry, Verlaine, isteria la Huysmans, Graalul si Ftizia in Muntele vrajit, retorica nebuniei la Virginia Woolf si multe alte asemenea chestiuni... dragalase, in urma carora zici slava Domnului ca esti numai cititor (cat de cat) normal si nu scriitor atins de filoxera!

""Aici este metafora calaretului si a calului sau pe care il domina. Sufletul calareste corpul vreme de o viata si el trebuie sa-l inteleaga si sa-l menajeze daca vrea sa mearga mai departe, adica sa traiasca mult. Corpul are naivitatea, nevoile naturale si bunele instincte ale unui animal. Daca este calarit de un suflet vicios si sinucigas, el il perverteste si il distruge"" -
Michel Tournier