Ok, stiu ca e o conditie medicala cu un nume asemanator - insa asemanarea asta nu e intamplatoare. De 15 ani, hotelurile de la mare se bazeaza pe un public captiv, care se intoarce mereu in locul in care a baut prima bere si-a fumat prima tigara (de dupa). Se intoarce strangand din dinti, dar se intoarce. Asa isi fac socoteala, an dupa an, hotelierii, la fel de captivi si ei.
Chestia dubioasa insa e ca, la fel ca si in medicina, accidentul asta cu captivus e teribil de dureros. Publicul captiv nu e fericit, iar intre nefericiti e greu sa-ti faci vacanta. Asa ca locul isi cerne clientii: raman cei mai necajiti, mai incrancenati, mai decisi sa faca vacanta altora un calvar, daca asa e si a lor. Dupa 15 ani de captivus, litoralul e o cacofonie de strigate de ajutor, proiectate din subconstient sub forma manelelor date la maximum si-a mizeriei aruncate ostentativ pe plaja. Na, sa calce in ea nesimtitul care mi-a dat nisip pe cearsaf!
In multe privinte, litoralul nostru seamana cu Valea Jiului. A fost proiectat ca o industrie de volum, subventionata de stat, care scoate vacante de calitate medie spre inferioara, insa multe. Oamenii muncii de la orase si sate erau prost platiti, insa beneficiau, cu ceva noroc, de un sejur care costa mai putin decat in situatia in care cineva ar fi trebuit sa-si recupereze investitia. Statul socialist insa era multumit cu situatia asta, intrucat asta era logica lui: sa-i tina pe indivizi dependenti de serviciile pe care le asigura.
Problema s-a complicat dupa a€™90, cand am descoperit ca pur si simplu nu ne mai puteam permite de mult vacantele astea. Pur si simplu nu munceam destul, ca sistem economic, incat la capatul tevii sa mai ramana si bani de distractie. Privatizarea de atunci, facuta cu directorii acestor hoteluri (celebra locatie de gestiune), n-a fost decat o cireasa pe un tort oricum ranced. Pur si simplu nu existau clienti care sa plateasca o camera de hotel la pretul care sa asigure macar intretinerea lui, daca nu cresterea numarului de stele. Managerii au inteles asta si-au facut ce-ar face orice om cu scaun la cap: au palmat profitul si si-au luat limuzina nemteasca. Iar cat priveste avantajul competitiv, din ce in ce mai subtire, el s-a bazat aproape pe o socoteala simpla: publicul va bate cea mai mica distanta, 300 de kilometri, sa vina la mare, ca nu-l costa decat jumatate de plin de benzina si cateva ore!
Dam pe repede inainte si ajungem in vremea noastra, in care biletul de avion (charter, antamat de agentii) pana la mare in Turcia e exact la acelasi pret ca acea jumatate de plin de benzina. Publicul captiv a facut aripi ieftine.
Timp de aproape 15 ani,
statul roman a subventionat mineritul, ca ortacii sa nu vina la Bucuresti si sa ne bata. Cu banii astia, putea sa scuteasca de taxe (fac si eu o aproximatie) intreaga industrie a turismului, asa cum au facut, prin nebagare de seama a Fiscului, o multime de alte popoare de pe la Mediterana. Rezultatul de azi - si-aici fac un pronostic trist - e ca mergem sa ne extragem vacanta din minele vesele ale altora. Litoralul nostru ramane destinatie de week-end si de team building. Strangem din dinti si intarim echipa. Exact ca aia care-au ramas, ma intelegi, captivus...