De cum aud, de fiecare data, tiuitul enervant al ceasului desteptator, imi vine sa-l iau, sa-l arunc de pereti, sa taca pe veci. Vreau sa dorm. Macar zece minute peste ora 7:00. O harta imaginara al unui traseu necunoscut pe care trebuie sa-l parcurgem mi se intipareste in minte si, dupa ce arunc nitica apa pe ochi, totul se lumineaza. Bine, asta e un fel de a spune, caci ""panza de paianjen"" de pe ochi imi va disparea doar dupa ce beau jumatate de ceasca de cafea. ""Bisericuta"" noastra, adica vreo cinci insi, o ia cu masina pe un drum de munte spre Bisoca. Trebuie sa ajungem la Fundatia Sf. Sava a preotului Milea, care gazduieste cativa copii din Transnistria, veniti in vacanta. Hotarasem sa-i insotim spre Muntele de sare.
Dupa ce trecem un drum lejer, de un camp unde pasteau cei mai mari porci pe care i-am vazut
in viata mea, apare padurea ce coboara adanc si hotarat. Pe masura ce cobor prin padure imi dau seama cat de tampita am
fost cand am plecat de la hotel
in niste botine care incaltate nu aveau ce cauta prin padure. Alunec, fiind ajutata din cand in cand de colegi. Picioarele imi
tremura tot opintindu-ma in pietre sau craci uscate, iar din spate aud si injuraturile printre dinti ale lui Bogdan, care regreta ca nu s-a incaltat cu bocancii din dotare. Continuam aventura si cand
injuram mai cu foc ajungem si la Muntele de sare, care s-a dovedit a fi doar un pretext de drumetie pentru copiii care au zburdat
prin padure, provocandu-mi
sincera invidie. Si in timp ce ne odihneam noi frumusel in padure, in poienita, cerul se face cenusiu de la niste nori aparuti nu stiu cand si nici de unde, tunetele ne ameninta, iar ploaia incepe exact cand ne hotaram cu totii sa ne intoarcem.
Norii s-au rupt, fiecare picatura taia cu tupeu pamantul. Si asa ne-am trezit in padure in mijlocul unei ploi torentiale, care s-a incapatanat sa toarne vreo jumaa€™ de ora. Copiii si profesoarele lor au luat-o la sanatoasa prin padure, ba in papuci sau tenesi, ba in picioarele goale. Si ne-au lasat in urma. Alex si Florin s-au dus dupa ei, mai sprinteni si mai bine echipati, luand un avans de jumatate de ora in fata noastra. A noastra, adica a mea, Vladimir si Bogdan, care ar fi luat-o si ei inainte daca io nu m-as fi miscat mai greu. Cand am ajuns in poiana cu porci uriasi s-a oprit si ploaia. Si atunci am stiut ca nu mai avem mult. Hainele ne erau leoarca. De fapt eram leoarca si innoroiti din cap pana in picioare.
Am ajuns si noi la fundatie, unde ne
astepta Florin cu bagajul desfacut si haine de schimb uscate. Am luat o pereche de blugi uscati de la Vladimir (nu mai conta ca imi erau extrem de largi, iar cureaua trebuia sa mai aiba cinci gauri ca sa pot sa-i tin pe mine) si o bluza de la Florin, care gasise si pentru Bogdan haine uscate de schimb.