Mai mult ca sigur ca vi
s-a intamplat vreodata sa intrati mai tarziu in sala de cinematograf
si filmul sa fi inceput. A trebuit sa fiti atenti la orice mic detaliu,
pentru ca nu stiati cine sunt personajele si, fara sa va dati seama, ati avut sansa sa vedeti pentru o clipa mai mult din personalitatea celor de pe ecran decat spectatorii care au vazut
filmul de la inceput. Asa se intampla cand esti atent la detalii, cand mergi (fortat sau nu) la esenta lucrurilor.
Asa se intampla cu un film care ruleaza acum pe ecrane,
""Little Fish - Ia-o de la capat"", tot asa cum s-a intamplat saptamana aceasta si cu o generatie noua aflata in fata unui fenomen muzical de care s-a lovit pe strada.
""Little Fish"" este povestea unei tinere care a avut probleme cu heroina si care incearca sa puna pe picioare o afacere cu casete video, dar care se reintalneste
cu dependenta ei o data cu aparitia fostului iubit. Partea frumoasa a peliculei regizate de Rowan Woods este ca, pe langa istoria eroinei principale interpretata de Cate Blanchett, ne spune multe alte intamplari ale oamenilor care s-au intalnit cu dependenta, iar intamplarile acestea structurate ca un puzzle in economia filmului te tin cu atentia
incordata. Pentru ca ai tot timpul senzatia ca filmul a inceput cu putin inainte ca tu sa fi intrat in sala si ca, daca nu esti atent la orice detaliu, nu poti sa pricepi ce inteleg colegii tai de scaun.
Astfel, intri adanc intr-o poveste despre dependenti si fosti dependenti, oameni prinsi in cursa heroinei sau care isi sterg ranile dupa ce au scapat din ea. Nu-i intelegi, te uiti cu mila sau cu intelegere la ei si pleci acasa cu o multime de sentimente contrariante. Cam ca pustii care au mers aseara la
concertul Depeche Mode.
Pe vremea cand ei mergeau la gradinita, Depeche Mode revolutiona tinerii din intreaga lume, inclusiv pe fratii lor mai mari. Pustii de astazi habar nu au cat ""Faith"" si
cat ""Devotion"" a pus in trupa asta o generatie cu doar 10 ani mai mare decat ei. De o saptamana
si ceva, pustii de astazi par ca sunt in sala de cinematograf, la un film care a inceput inainte ca ei sa fi intrat in sala. Se uita curiosi la declaratiile patimase, asculta cu interes obiectiile
personajelor unor vremuri neintelese (rock-erii vs depes-arii
vs bros-erii) si incearca sa
reconstruiasca povestea la care ei n-au participat.
Ieri-dimineata, in ziua concertului, trei pusti de liceu comentau in Piata Romana, in fata unui
afis cu DM: ""Cum naiba au vandut 40.000 de bilete cu babaticii astia?"".
Habar n-aveau cum o generatie intreaga, care
n-avea nici un Dumnezeu, ca in expresia populara care spune ca erau
fara rost, s-a uitat la baietii astia ca la niste zei, pentru ca aveau nevoie de propriii lor ""Dumnezei"". Pentru ei, DM era un ""little fish"" .
Ar fi trebuit sa vada ""filmul"" DM in Romania, de la inceput,
de la sfarsitul anilor a€™80, ca sa inteleaga cum e cu dependenta
de iluzia de occident pe care
ti-o da o trupa care te invita sa fii in locul ei.
Try walking in my shoes.