""Sa-mi tii pumnii, tati!"", m-a rugat la plecare fiica mea si abia dupa ce a iesit
mi-am dat seama ca, la intoarcere, nu va mai fi copilul de pana atunci. ""Cum zboara copilaria!"", am exclamat inciudat si trist, coplesit de singuratatea cascata brusc, ca o gura stirba de capcaun. Nu demult, scanteia asta de viata fascinanta, care acum traieste emotia testului national de capacitate, facea ""ploita"" si se incapatana sa planga din senin, oricum fara motiv. Cel putin asa credeam eu, prea prins in treburile mele de parinte preocupat sa nu rateze intalnirea cu propriul destin. (Desi, deseori, uitam ca insusi copiii sunt propriul nostru destin.) Cand a stalcit cuvintele dintai
n-am fost in preajma, si nici macar cand s-a incumetat sa se catere pe vrejul fermecat al verticalei. Ma sunau bunicii si-mi spuneau, plini de incantare si solemnitate, despre nazbatiile zburdalnicei lor nepoate. Grabit sa-mi gasesc rostul visat inca din studentie, am devenit un tata mai degraba absent si, zau!, imi este dor de mirosul acela de lapte al inceputului ei de viata. Si de manutele ce-mi mangaiau obrajii in clipele de tandrete neregasita apoi. Intre scancete de durere si cristale diafane de ras s-au scurs anii aceia de inefabila uimire, pe care nici macar amintirea n-o mai pastreaza la fel de proaspata. S-a risipit pe nesimtite si, intr-o primavara zurlie, s-a intamplat ca micuta navalnica si neastamparata sa-si stranga rochitele si papusile si gata! ""Vreau sa raman la voi, la Bucuresti!"", am auzit-o rasculandu-se asemenea unui om mare. Si ce, puteai sa i te impotrivesti si sa-i incalci dreptul la familie? (Ma uit la ceas. E ora 9:00 si in curand subalternii ministrului Hardau vor desigila plicul cu subiectele la Limba romana. Alerg de la o instanta la alta si nu-mi sta deloc mintea la afacerile judiciare ale clientilor, straini de framantarea mea. Va trece peste tensiunea primului ei examen, va fi in stare sa se concentreze si
sa-si depaseasca gracilitatea psihica? Sunt intrebari inevitabile, determinate de griji si temeri firesti, dar si de neputinta de a-i transmite norocul dorit. Mai e putin si cronometrul se va pune in miscare. Neinduplecat si nemilos. Iar eu n-am cum s-o ajut.) Ne-am trezit dintr-o data in alta formula si omuletul care navalise in prezentul nostru aproape ca ne incurca. Cunosteam nu mare lucru despre ea si am realizat, iarasi, ca nu-i deloc simplu sa fii parinte. Ma amagisem, iata, inutil ca deprinsesem tainele meseriei de tata, ignorand adevarul ca-ntotdeauna te va surprinde ceva. Dimpreuna cu fratele ei, langa care exersasem sentimentul patern, mi-a inseninat gandurile intunecate de crimele al caror mister ma cazneam
sa-l dezleg in catacombele Bucurestilor. Iar ei, prichindeii, cresteau fara sa observ si stiti ce urmeaza. Deodata te privesc intr-un fel anume, insinuant si mustrator, cat sa-ti atraga atentia ca exista. Bati in retragere, pus in incurcatura, si te prefaci ca totul este in ordine. Iar viata li se complica si n-ai mereu timp sa-i asculti, ca si viata ta e un labirint naucitor. (A trecut de 11:00. S-o sun, sa n-o sun? Trebuie sa fi
terminat. Ma strecor printre proceduri si termene si ii telefonez. ""Am facut bine, tati, sunt bucuroasa!""
M-am linistit. Revin in sala de judecata, unde se joaca soarta altor oameni. Altfel de examene, cu miza zdrobitoare.) Spre seara, acasa, incerc sa-mi ascund tulburarea. Imi sare in brate deja o adolescenta, caci nu mai era copila care fusese pana atunci! Are un alt tremur launtric, o alta tensiune a vocii, de parca examenul ii rapise intreaga inocenta. Daca ar constientiza ca de aici inainte n-o asteapta decat socuri si despartiria€¦ De-ar sti toate astea ar insemna insa sa fie matura si inteleapta! Si la ce bun sa-i alung nevinovatia si sperantele crude!