Revolutiile nu-s toate la vedere, dramele n-au intotdeauna nume, iar multe evenimente trec drept fapte banale.

Ce poate fi mai banal ca dezvelirea unui gard de tablaraia cu care l-a acoperit un om obtuz? Operatia ar fi putut fi facuta discret si oamenii ar fi trecut pe langa gard fara sa bage de seama modificarea. Ne-am deprins atat de bine cu anormalitatea, incat normalul isi pierde adesea intelesul. Pentru ca viata sa mearga inainte, trebuie sa se gaseasca un destept care sa reinstaleze sensul, acolo unde-l strica prostii. La Oradea, cativa studenti de la Arte au dezbracat zilele trecute foarte urbanul zid de beton si fier forjat ce inconjoara fostul Comandament al Diviziei 11 Mecanizate Carei, de uniforma de tabla in care l-au soldatit niste minti de manutanta. Intamplarea, cum spuneam, putea sa treaca neluata in seama. Aurel Chiriac, directorul Muzeului Tarii Crisurilor, i-a simtit insa importanta si a facut din demilitarizarea rapida a imprejmuirii un moment artistic cu o larga participare. Nu numai de public, ci si sufleteasca.
Romanii continua in sondajele de opinie sa-si exprime increderea intr-o armata care abia de mai exista. Giganticul edificiu chezaro-craiesc, prin care s-au perindat vreme de mai bine de un veac ofiterii, cadetii si soldatii, a devenit peste noapte un monument arhitectonic civil. Aici se va muta Muzeul Tarii Crisurilor, fiindca e vremea tuturor mutarilor si stramutarilor. Episcopia Romano-Catolica si-a recapatat sediul, Muzeul a primit un sediu nou, iar efectivul Diviziei 11 s-a tot subtiat, pana ce din el, iata, n-a mai ramas decat amintirea. Si un gard cenusiu de tabla, care nu mai are ce sa ascunda. Imparatia de la Viena ne-a lasat din veacul al 19-lea o cladire impozanta, care candva respira autoritate, dar si civilizatie. Intrata pe mana specialistilor nostri in culesul porumbului, acestia au slutit-o continuu cu tot felul de dotari mohorate. Si ca sa nu vada civilul cum arde gazul mecanizata, au tras si un rand de tabla moarta pe gard. Reintoarcerea in civilie a gardului, petrecuta monden, cu tot protocolul unei reintregiri spirituale s-a intamplat sub ochii a sute de cetateni. De aceea s-a chemat eveniment, fiindca unei munci, altfel simple si lipsite de patetism, i s-a asigurat si emotia pe care o merita.
Am mers acolo, la Oradea, cand a avut loc paranghelia si pot spune ca a fost frumos. Invitatii si-au bagat nasul prin odaile imperiale, pe unde inca mai rasuna calcatura de cizma, si se vedea ca o faceau cu un sentiment de cuceritori. Dupa ce s-a dat jos tabla de pe gard, locuitorii urbei au descoperit ce ascundeau de ochii lor generalii: un parc batran si somptuos, o minunatie de parc. Asta a fost dintotdeauna frica armei romane, ca or sa afle americanii ce nu aveam. Si cum secretul pozitiei de drepti si al lui pe loc repaos trebuie ferit de ochii spionilor, bravii nostri soldati, care vreme de jumatate de secol au luptat vajnic cu ciorba de fasole, cu inundatiile si cu recoltele pe cap de locuitor, au tinut sa lase posteritatii si marturia vigilentei lor: gardul cu uniforma.