Duminica trecuta s-au implinit cincizeci de ani de cand, in editia sa din 4 iunie 1956, The New York Times publica fragmente ale raportului secret prin care Hrusciov acuza cultul personalitatii si crimele lui Stalin. In aceeasi saptamana, la Londra, The Observer tiparea documentul in extenso. Sursa ce a pus la dispozitia presei faimosul document s-a aflat in conducerea de varf a Partidului Comunist Polonez.
Reactiile comunistilor occidentali fata de rechizitoriul intocmit de Hrusciov lui Stalin avea sa-i ofere lui Jean-Francois Revel un extrordinar prilej de evaluare a stadiului in care se aflau nu doar cateva partide comuniste ale lumii libere, dar si multi oameni pretins liberi. Una din comparatiile pe care autorul Tentatiei totalitare le face cu amuzament este cea intre Partidul Comunist Francez si Partidului Comunist Italian.
Palmiro Togliatti, pe ale carui maini Revel crede ca vede mai mult sange decat pe cele ale lui Maurice Thorez, are inteligenta de a nu se adauga corului ce declara drept un fals documentul prezentat de The New York Times si The Observer. Mai mult, nu foloseste paginile ziarului de partid, La€™Unità, pentru a da un interviu, ci opteaza pentru un ziar necomunist ca Nuovi Argumenti, numarul pe mai-iunie 1956.
Partidul Comunist Francez neaga, pe de-o parte, autenticitatea raportului Hrusciov, iar, pe de alta parte, organizeaza cel de-al XIV-lea congres in timpul caruia, printr-o motiune, condamna cultul personalitatii. ""Dar"", noteaza Revel, ""daca cineva ar fi intreabat cine a profitat de acest cult, nimeni nu ar fi avut curajul sa-i numeasca pe Maurice Thorez si pe a sa autoritara si vociferanta Jeannette Vermeersch"".
Revel constata ca diferenta de stil in administrarea crizelor va continua dupa disparitia lui Togliatti si Thorez. In vreme ce urmasul celui dintai, Enrico Berlinguer, se va dovedi chiar mai indemanatic decat predecesorul sau, Georges Marchais se va scalda in toate baltile ridicolului. Confruntat de catre Revel si Branko Lazich cu probe irefutabile de a fi colaborat in timpul ocupatiei cu nazistii, secretarul general al PCF neaga totul si ameninta cu intentarea de procese aberante.
Pentru unii, acceptarea adevarului se dovedeste un examen terifiant. Fara sa stie ca Pierre Courtade (pseudonim de lupta Goriot) era comunist, si inca unul fanatic, Revel se imprieteneste cu el in timp ce activau in Rezistenta franceza. Dupa razboi, Courtade devine redactor-sef al hebdomadarului Action si apoi al ziarului La€™Humanite. In 1956, reabilitarea lui Laszlo Rajk (executat in 1949, dupa un process trucat) il afecteaza profund pe Courtade. Revel il intalneste cu putin timp inainte sa moara. Ravasit - psihic si fizic - Courtade ii spune lui Revel: ""Cum vrei sa ma mai privesc in oglinda, dupa ce am scris cincizeci de articole spre a sustine ca Rajik era vinovat?"".
Totusi, fanatismul lui Courtade se dovedeste mai puternic decat remuscarile temporare. Nu va parasi partidul, asa cum aveau sa o faca Annie Kriegel si Pierre Daix. ""Comitetul central"", noteaza Revel, ""ii va organiza funeralii grandioase, de felul celor rezervate demnitarilor sai eminenti. Arta inmormantarilor este una din cele in care Partidul a excelat.""
Dupa ce a cooptat prin utopii aiuritoare, s-a impus prin crima si s-a compromis prin fanatism, arta in care continua sa exceleze Partidul este cea de a se preface mort. De aceea, oricat de grea i-ar fi tarana si oricat de multe asigurari ne-ar da zicerea potrivit careia mortul de la groapa nu se mai intoarce, mortul acesta chiar asta face - se tot intoarce. Formele in care se reintrupeaza nu sunt cu nimic mai putin amenintatoare decat fantasmagoriile sangeroase carora li s-au livrat si atatia oameni altfel de bine.