Te rogi desi esti educat, domesticit, imblanzit, si functionezi ca un animal social ce te afli undeva in turma docil, la locul tau, ca un ""ateu"" prefabricat, convins ca totusi nu e posibil, NU exista.
Te rogi, inca te rogi.
Te rogi mereu, in fiecare zi, la ingerii fiecarei clipe sa se petreaca o minune, sa se intample un miracol cu tine, cu viata ta, in viata ta. Ceva care sa te ridice deasupra propriei vieti, a propriei conditii, ridicole, neinsemnate, mult prea trecatoare, prea fara cusur.
Te rogi magilor, zeilor, Dumnezeilor, te rogi la propria viata sa se transforme miraculos in viata adevarata, simtita, traita cu adevarat nu trecuta pe langa. Trecuta pe langa tine, pe langa privirea ta ramasa totusi vie in spatele privirii ca o promisiune visata, doar sperata, chemata incet, incetisor, cu o duioasa teama.
De prea multe ori te stingi in tristete crezand ca nu mai exista ingeri nici pe umeri, nici pe gene, nici pe semne. Ii banuiesti de o tovarasie absurda la vreun birt ieftin alaturi de o alta curva de viata, innecandu-si amarul in zeama ieftina a zilelor fara sens, fara sir, egale, perfecte.
Cu toate astea si in pofida tuturor evidentelor te rogi, si mai speri si inca mai visezi cu ochii mari deschisi si asta te tine in viata, te tine om viu.
Te rogi sa aduci tot Raiul promis in viata ta, macar pentru o clipa oricat de fulgeratoare in trecerea ei, pentru ca abia atunci totul se va fi meritat.
Te rogi ca un copil, ca un tanar, ca un barbat, ca un naufragiat, ca un posibil suprevietuitor, ca un om, ca un om intreg ce-si urla reintregirea.
Te rogi, nu renunti. Te rogi sa nu renunti! Te rogi mai intai cu evlavie, mai apoi cu teama, cu furie, cu incrancenare, cu ura, cu disperare cu pumnii stransi, cu maxilarele incordate, scrasnite, te rogia€¦
Si minunile trec pe langa tine in fiecare clipa, cu fiecare respiratie incarcata de verbul asta ciudat: A fi!
E un miracol in toate clipele vietii tale, in fiecare suras pe care-l intalnesti, in fiecare pas, gest, gand, in fiecare bataie a inimii inca neimpietrita, incapatanata sa tot ceara macar o adiere a sperantei.
E un rai in fiecare raza de soare ce-i incadreaza chipul, o secunda unica de magie in fiecare vis de verde ce-i straluceste in coltul ochilor ce doar pe tine te cauta implorand un zambet fermecat sa-i lumineze ziua, sa-i treaca tandru si nevinovat minunea fiecarei clipe cu care-i treci prin viata dandu-i sens si rost.
E un templu la care nu mai ai acces, in care nu te mai poti inchina.
E o biesrica asa cum ar fi trebuit sa fie bisericile, si miroase a biserica, a curat.
Ochii ei sunt vitralii spre cer si pe acolo intra majestuos lumina din priviri, inima e altarul rugilor ei soptite tainic in ceasurile de dureroasa singuratate si spaima de fata, femeie, mama. Capul ei e turla sfanta cu toate jertfele asumate si duse demn pana la capat, dincolo de bine si de rau pentru fiecare tu din toti cei asemenea tie.
Tu te rogi, dar...
Nu mai poti vedea asta, esti orb la toate semnele destinului, esti surd la toate chemarile pline de magie ale vietii.
Incrancenarea te face neputincios si rau, iar in tot timpul asta ingerasii se joaca prin parul ei de-a dorul, pe obrajii ce-ti cheama mainile caus pe fata, prin ochii stralucind de verdele viselor de smarald, pe semnele locurile doar de voi stiute, doar de voi sfintite, ale voastre doar.
Ei sunt acolo si tu nu vezi.
Stau alaturi de toti zeii dintr-o floare de toti sfintii amintirii, de toti magii despartirii ce se roaga la randul lor.
Si tu nu vezi.
Tu nu o vezi pe EA, asa impodobita doar pentru tine, rugandu-se la randul ei. Si ea e frumosaa€¦
a€¦ e EA, frumoasa ca o rugaciune.