Stabilitatea agoniei?

Cei care au trait si muncit in socialismul multilateral dezvoltat stiu ca opera lui Nicolae Ceausescu avea, printre altele, doua mari avantaje:
a) era usor de citit si, mai ales, de priceput;
b) putea fi interpretata de pe pozitii care se bateau cap in cap.
Primul avantaj e lesne de inteles. Opera Tovarasului era accesibila intregului popor: de la viitorii imbogatiti ai tranzitiei pana la viitorii academicieni someri.
Al doilea avantaj e mai dificil de priceput. Il sesizau doar locuitorii din presa si din propaganda. Intinsa din 1965 pana in 1989, opera lui Nicolae Ceausescu servea si pentru a argumenta, deopotriva, o pozitie conservatoare, dar si una liberala.
Comisarul pentru extindere, Olli Rehn, a poposit recent pe meleagurile lui Anton Pann pentru a pune la dispozitia bastinasilor propriile comentarii despre Raportul din 16 mai. Cu acest prilej, trimisul noului Kremlin a comis doua propozitii. Una despre manecile pe care ar trebui sa ni le suflecam. Cealalta despre necesitatea stabilitatii politice pana la 1 ianuarie 2007. Propozitia cu suflecatul manecilor a trecut practic neobservata. Din doua motive:
a) dadea curs tentativei penibile a tuturor europenilor veniti la noi in ipostaza de ispravnici de a o face pe sfatosii autori de povete ieftine;
b) de vreo jumatate de secol si ceva, mai precis de cand in comuna Voluntari s-au ivit primele tancuri sovietice, romanilor li se spune sa-si suflece manecile si sa se apuce de treaba. Nimeni nu le spune, de exemplu, sa se descheie la guler si sa se apuce de baut.
A starnit insa valva propozitia cu stabilitatea politica. Si asta deoarece, asemenea operei lui Ceausescu, avea, pe langa stridenta nota de inalta indicatie de la Moscova, si potentialul de a fi interpretata de pe pozitii adverse. Unii au inteles ca ne putem juca in continuare de-a uite guvernul, nu e guvernul! Altii au inteles ca guvernul trebuie sa ramana in fruntea tarii, fara nici o modificare, pana la 1 ianuarie 2007. Prin unii, il desemnam pe Traian Basescu. Chiar daca la recuperare prin masaj la standarde europene, presedintele si-a pastrat neastamparul de a-l da jos pe Tariceanu. Prin altii, il desemnam chiar pe Calin Popescu Tariceanu.
Presedintele n-a dat expresie verbala sau scrisa acestei intelegeri. Actioneaza insa intens sub acest semn. Convocarea ministrilor si chiar a premierului la Spitatul Elias, intre doua imbaieri, o dovedeste.
Lui Calin Popescu Tariceanu, in schimb, asemenea Mioritei, de trei zile-ncoace/ gura nu-i mai tace. Stabilitate politica inseamna ca pana la 1 ianuarie 2007 Guvernul Tariceanu nu trebuie schimbat nici macar la nivelul usierilor. Opera damboviteana a Comisarului, adaugata recomandarii de amanare a verdictului, e interpretata de premier si de anturaj ca un mandat dat poporului roman de a tine ca-n palme Guvernul pana la 1 ianuarie 2007.
Unde e adevarul? Ca de obicei, pe undeva la mijloc. Indiscutabil, pana la 1 ianuarie 2007, Romania nu-si poate permite crize politice artificiale. Repetam, artificiale. Ivite si adancite, asadar, din resentimentele presedintelui, din orgoliile ieftine ale Opozitiei, din ambitia PD de a fi partid unic de guvernamant. Crizele politice se pot ivi insa si din cauze obiective. Pana la 1 ianuarie 2007 se pot intampla multe in istoria care, de genul feminin fiind, are hachite. Poate fi implicat premierul intr-un scandal rasunator. Pot iesi in strada sute de mii de oameni. Pot face ravagii dezastre cauzate de prostia politica, in genul Cernobilului aviar de azi. Inseamna asta ca guvernul nu poate fi schimbat, ba, mai mult, nici macar un ministru sau secretar de stat, sub motiv ca e nevoie de stabilitate politica pana la 1 ianuarie 2007? Fie si sub forma unei sugestii, o asemenea teza publicata la nivel national e mai mult decat o prostie. E o iresponsabilitate. Nu doar in democratie, dar si in dictatura nici un personaj al Puterii (cu exceptia Conducatorului in dictatura) nu poate primi un cec in alb pentru sapte luni. E o iresponsabilitate sa incredintezi un demnitar ca de acum inainte, pana la 1 ianuarie 2007, poate sa faca orice fara sa riste demiterea, pentru ca asa ceva reclama integrarea. Dar nu numai atat.
Raportul din 16 mai e important nu atat prin amanarea verdictului, ci prin imensele sarcini pe care trebuie sa le indeplineasca Romania pentru a fi apta cat de cat sa intre in Uniune: patru steaguri rosii si 44 de steaguri galbene. Un asemenea program nu poate fi indeplinit de Guvernul Tariceanu in formula actuala. E nevoie de un suflu proaspat, de o energie noua, pentru a da perioadei urmatoare o maxima vioiciune. Cum sa se intample asta cu un guvern care nu numai ca a obosit in punctele sale esentiale, dar mai e si incredintat ca nu-l va atinge nici macar o adiere?! Stabilitatea politica e necesara. Nu insa stabilitatea agoniei!

---

Despre autor: