Prin 1973 am revenit in Turnu Magurele, dupa cativa ani petrecuti in Dobrogea, tot pe malul Dunarii, la Cernavoda. Acolo, la piciorul falnicului pod, am inteles cu adevarat ce inseamna dorul de bunici. Si parca vinovata de tot aleanul meu insuportabil era chiar creatia lui Anghel Saligny, intrucat ea ma departase de taramul paradisiac al Islazului, unde tata-mare si ma-marea ma asteptau dintotdeauna cu inimile inlacrimate. Am iubit si urat in egala masura podul acela dantelat, de o robustete uimitor de rafinata, iar la plecare mi-a parut mic si scheletic, pana ce a disparut complet in orizontul molcom al campiei.
In orasul teleormanean, mai rasarit oricum si mai cochet, mamei i s-a repartizat un apartament cu doua camere intr-un cartier nou, ""Catanga"", in limbajul bascalios al turnenilor. Intre doua mahalale de tigani, la marginea urbei, ctitorii comunisti ridicasera un cvartal de blocuri sarmane, majoritatea cu confort redus. Locuinta noastra nu avea usi intre incaperi si nici balcon, iar pardoseala era invelita cu linoleum, rasucit pe la capete ca un sorici incins pe plita. Peretii, subtiri si valuriti, cu umflaturi gata sa plesneasca, se ascunsesera sub darele evanescente de var alburiu, rusinati de atata prost gust. La fiecare fereastra de bucatarie rasarisera cutii de tabla negricioasa, un fel de frigidere, iar in dreptul ""sufrageriei"", in exteriorul zidurilor exfoliate si mohorate, chiriasii trasesera sarme sau franghii de rufe. In zilele vantoase, izmenele, rochiile si camasile puse la zvantat semanau de la distanta cu panzele unor corabii delabrate, prinse in furtuna. Cand soarele pripea a primavara, oamenii ieseau in fata scarii si, imaginandu-si santul natal, sporovaiau si spargeau seminte de bostan. Sau de floarea-soarelui. Din radiourile cu volumul la maxim, asezate pe pervazul geamurilor, curgeau slagarele la moda atunci, intr-o atmosfera de balci provincial, de chermeza nervoasa ori lenesa, in functie de ritmurile melodice. In cartier circulau si ""masini mici"" (putine, ce-i drept), asa ca maidanul, imens si primitor, mi-a fost si prieten, si dusman. Curand s-a inaltat si scoala, iar eu m-am regasit in prima ei promotie, taietoare de panglica. Tin minte cu drag frenezia care ne instapanise in preajma intaiului septembrie, cand ne pregateam sa pasim in clasele dereticate de noi in timpul verii. Mi se parea ca suntem fiinta acelui lacas, sufletul lui fundamental, dainuirea de-a pururi a ideii de vesnicie laica. Si astazi, de cate ori calc in scoala aceea, din curtea careia au disparut copacii saditi de noi, am sentimentul ca fara entuziasmul generatiei mele si al dascalilor, deopotriva, proiectul ar fi esuat. S-ar fi naruit trist sub apasarea profanului contagios.
Inghesuite si insalubre, vopsite in culori spalacite si murdare, cuburile si paralelipipedele din beton au rezolvat simplist problema locativa a vremii. Locatarii abia mutati proveneau din mediul rural si asta se observa cu usurinta din portul ori vorba lor. Se comunica in gura mare, ca la tara, de la un geam la altul, iar sareta cu magar era o obisnuinta in zona, si deseori puteai zari urecheatele vietati priponite de cate un stalp de iluminat electric. Veniti la rude cu atelajele incarcate cu de-ale gurii, taranii, primeniti ca de sarbatoare, isi legau animalele pe peticul de asfalt si zaboveau un ceas, doua, sa afle cum merg treburile la oras. Parea ca satul s-a suit cu totul la etajele blocului, dar uitase sa-si astupe radacinile. Radacini care sparsesera betonul subtiratic si se tarau prin intregul cartier, ca niste serpi uriasi, pana in comunele si catunele invecinate.
Intre lumea rurala si cea citadina, cu care ne caznim acum sa patrundem in Europa civilizata, exista un astfel de cartier, inconfortabil, primitiv si pestrit. Cartierul acesta, caruia in Turnu Magurele i s-a zis ""Catanga"", a pregatit, brutal si dureros, trecerea rudimentara la spiritul orasului muncitoresc. O anumita graba, o neglijare regretabila a laturii estetice au insotit demersul autoritatilor comuniste, insa ma tem ca alta varianta, mai armonioasa, nu le era la indemana. Din nefericire, Romania e plina de ""Catangi"", paraginite si sordide, ghetouri tenebroase bantuite de fantoma pauperitatii, latita pe zidurile scorojite. ""Catanga"" e insasi Romania reala, cu care istoria contemporana ne-a condamnat sa convietuim; e una din problemele nerezolvate ale prezentului confuz si, de aceea, viitorul este incert. ""Catanga"" e numele inapoierii si saraciei cronice, al neputintei guvernantilor de a pricepe intinderea dezastrului social. Si steguletul rosu al neintegrarii noastre europene.