Reporteri fara frontiere (3) - Caruselul ziaristilor italieni

In anii celui de-al doilea razboi mondial, cel dintai ziarist italian important care s-a intamplat sa descinda la Bucuresti a fost Paolo Monelli. In primele zile ale lui aprilie 1940, s-a deplasat in viteza la Giurgiu, pentru a ancheta consecintele unui scandal provocat de britanici. Anume, la controlul vamal s-a constatat ca in slepurile unui convoi al acestora, care naviga in amonte de fluviu, echipajele escamotasera calupuri de dinamita si armament. Si s-a presupus ca misiunea lor consta in a sabota navigatia in zonele critice de la cataractele Dunarii. Spre deosebire de ziaristii romani, germani si francezi care au sustinut vehement aceasta versiune, Paolo Monelli a demontat surub cu surub cacealmaua britanica.

Dupa opinia lui, exprimata in Corriere della Sera, daca, intr-adevar, exista intentia aruncarii in aer a versantilor muntilor din zona cataractelor Dunarii, spre a incurca transporturile de petrol inspre Reich, slepurile ar fi navigat dintr-o bucata pana la destinatie, evitand orice acostare intr-un port riveran, implicit un control vamal. Cantitatile de dinamita depistate la bordul ambarcatiunilor nu ar fi fost suficiente pentru un eventual sabotaj, Portile de Fier reprezentand un monument al naturii, a carui configuratie nu putea fi modificata cu cateva kilograme de explozibil. In fapt, scandalul inscenat de britanici trebuia sa abata atentia germanilor de la confruntarile militare din campiile Flandrei si de pe litoralul Canalului Manecii, orientand-o inspre pericolele care i-ar fi pandit din Balcani. In cele din urma, timpul i-a dat dreptate lui Paolo Monelli: prin succesivele lor stratageme, englezii vor reusi sa imobilizeze in zona, departe de fronturile principale ale razboiului, peste 20 de divizii ale Wehrmactului si numeroase formatiuni ale Luftwaffei si Kriegsmarinei.
UN DU-TE-VINO FEBRIL. Dupa instalarea generalului Ion Antonescu la putere, afluxul de ziaristi italieni in aceasta tara s-a amplificat. Miscarea legionara, fiind parte la guvernare, atragea in mod natural atentia fascismului peninsular. Indro Montanelli a omagiat in mai multe articole memoria lui Corneliu Zelea Codreanu si a altor fruntasi legionari suprimati pe parcursul represaliilor ordonate de Regele Carol al II-lea. Astazi, cand le citim, ne copleseste impresia ca autorul era un fascist infocat, dar nu era chiar asa. Indro Montanelli strangea material pentru cartile pe care le va scrie dupa razboi si asa ceva nu se putea desavarsi decat printr-o studiata disimulare. A incetat din viata in primii ani a€™90, cand era socotit un adevarat patriarh al presei din intreaga Italie. Ultimul mare cotidian aflat sub conducerea lui a fost Il Giornale de la Milano.
Indro Montanelli a venit la Bucuresti si s-a dus, insa alti ziaristi italieni, intre care Giovanni Maria Costa, Alfredo Mantero, Luigi Cucco si Raffaele Guzman, au ramas aici. Ultimii doi, dupa declansarea razboiului, vor colabora la elaborarea saptamanalului Il Soldato, versiunea in italiana a gazetei de front Soldatul, editata de Ministerul roman al Propagandei Nationale si Marele Stat Major de la Bucuresti. Iar altii, asemeni lui Massimo David si Lino Pellegrini, care sosise la Bucuresti impreuna cu proaspata sa sotie, vor insoti pe drumurile rasaritene, pana la Cotul Donului, trupele Corpului Expeditionar Italian, acesta intrand in foc dupa ce traversase sectoarele nordice ale Moldovei si Basarabiei. Lamberti Sorrentino se va numara printre ziaristii peninsulari care vor fi prezenti in Odessa, dupa cucerirea marelui oras portuar de catre trupele romanesti.
CAZUL MALAPARTE. Controverse postbelice au starnit prestatiile din Romania ale lui Curzio Malaparte, un veritabil cameleon, fost spion al lui Galeazzo Ciano in Grecia, care, in 1943, o data cu caderea fascismului, isi va intoarce cojocul pe dos si isi va croi o fata de democrat. Pivotul care i-a permis o asemenea pirueta a fost cartea ""Kaputt"", prin care si-a rescris reportajele din anii razboiului intr-o cheie convenabila noilor stari de lucruri din Europa. In ""Kaputt"" este vorba si despre represaliile criminale la care au fost supusi evreii din Iasi, la sfarsitul lui iunie 1941, represalii la care ziaristul pretindea ca ar fi fost martor ocular. N-a fost asa, in zilele pogromului de la Iasi, Curzio Malaparte se afla la Albita, in zona podului peste Prut pe care trupele romanesti afluiau spre capul de pod creat peste rau impotriva sovieticilor. O va recunoaste el insusi, atat in articolul publicat in Corriere della Sera, la timpul petrecerii faptelor, cat si intr-un interviu acordat unei reviste din Roma, la sfarsitul anilor a€™40. Din nefericire, unii evrei de la Bucuresti au considerat ca negarea prezentei lui Curzio Malaparte la Iasi echivala cu negarea pogromului in care au pierit cateva mii dintre coreligionarii lor, de unde o suma intreaga de polemici aprinse. Or, o asemenea echivalare nu avea nici un rost, de vreme ce pogromul a existat si nu l-a negat nimeni.
Mai mult, cartea ""Kaputt"", credibila printre cei care nu cunosteau situatia exacta din Romania, aparea aici ca o facatura si nu aducea servicii memoriei evreilor asasinati in imprejurarile de atunci. Curzio Malaparte scria despre parasutisti lansati de sovietici in zona orasului Iasi si despre semnalele luminoase care ar fi indicat inamicului obiectivele pretabile la a fi bombardate. Acesta a fost si calul de bataie al propagandei autoritatilor romanesti, care incerca, in epoca si mai tarziu, sa justifice faptele. Conform comunicatelor oficiale, sovieticii ar fi lansat in imprejurimile Iasului parasutisti de origine evreiasca, iar evreii din Iasi ar fi semnalizat aviatiei rusesti aglomerarile de trupe din localitate. Ceea ce nu era in concordanta cu adevarul. Armata romana instalase pe dealul Bucium o baterie de aparate optice jumelate Zeiss, cu misiunea de a supraveghea panorama si vazduhul orasului, si aceasta nu a inregistrat nici un semnal luminos si nici o lansare de parasutisti. Numai cateva avioane sovietice au fost doborate de tirurile artileriei antiaeriene romano-germane. Cu alte cuvinte, pogromul nu poate fi justificat prin asemenea subterfugii, a existat, fara a fi provocat de comportamentul evreilor, si suntem datori sa ni-l asumam. Fara a tot arunca raspunderile exclusiv in spinarea germanilor, cum ne-a obisnuit o intreaga literatura postbelica.
Si dincolo de acest moment, prestatiile jurnalistice ale lui Curzio Malaparte s-au dovedit a fi dubioase. Imediat dupa moartea lui, in 1957, unul dintre cei care i-au reconstituit agitata biografie a pus in circulatie o poveste integral plasmuita. Mussolini, care in sinea lui ii detesta pe germani, ar fi fost incantat de primele zece reportaje de razboi ale lui Malaparte, documentate in Basarabia si pe teritoriul Ucrainei, in care ziaristul ar fi insinuat apasate accente antigermane. De atunci, toti apologetii acestuia reiau aceasta poveste, al carei adevar nimeni nu vrea sa-l verifice. Am tradus personal reportajele in discutie si, spre surprinderea mea, rezulta din ele ca Malaparte se intelegea perfect cu germanii si chiar nutrea pentru ei o admiratie fatisa. Minciuna la care ne referim, perpetuata din carte in carte, reprezinta una dintre ciudateniile istoriei literare peninsulare.

OBSERVATOR. Indro Montanelli, in anii a€™80, un analist al fascismului care s-a documentat pe teren in razboi

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe