Din capul locului, dialogul tv cu omul de cultura X a fost plicticos, dar m-am uitat la emisiune pana la capat, ca sa-mi dau seama de ce.

Discutia cu un om de cultura n-ar trebui sa fie plictisitoare. Daca replica acestuia e neinteresanta, pricinile sunt multe. Cea dintai e ca-i numim in acelasi fel - oameni de cultura - pe indivizi cu minti atat de deosebite, incat asemanarile nu se mai percep. La spirit, treptizarile sunt si mai multe ca in performanta fizica. De unde si ideea ca, existand oameni de cultura sclipitori, trebuie sa existe si cenusii. Cand persoana, care raspunde la niste intrebari, te adoarme, vina s-ar putea sa fie si la intrebari, dar cel mai probabil e la raspunsuri, deoarece veritabilul om de cultura straluceste in raspunsuri, indiferent de slabiciunile intrebarii. Felul sau de a fi e un continuu raspuns la intrebari pe care oamenii inca nu si le-au pus. De regula, desteptii par si mai destepti decat sunt, pentru ca vorbesc concentrat numai despre ce stiu. E posibil, prin urmare, ca interviul cu un spirit ales sa nu intereseze, daca interlocutorul e silit sa aiba pareri in treburi pe care nu le stapaneste. E eroarea care-i descalifica pe multi oameni, altfel la locul lor. In ciuda a ce se crede, veritabilul om de cultura nu-i neaparat si unul cu o vasta cultura generala. Un expert e cunoscatorul care stie aproape totul despre ceva anume. O formula simpatica, desi vulnerabila, e ca expertul stie totul despre aproape nimic. Dialogurile tv cu oameni de cultura nu sunt niciodata cat trebuie de lungi. Cultura nu e divagatie, ci orientare, esenta, revelatie.
La aceeasi intrebare, omul de cultura da de fiecare data un raspuns la fel ca acela pe care l-a mai dat, si totusi ameliorat. Aici e fascinatia interviurilor cu marii oameni de cultura, in faptul ca ei gasesc de fiecare data cuvintele pentru a fi si mai convingatori, fara a se contrazice. Dialogul cu un om de cultura, daca nu e directionat, e palavrageala. Una agreabila, nu insa dialog. Cand palavrageste, fara a tine o linie provocatoare, omul de cultura se asculta pe sine si coboara in conditia de subiect de serviciu. Cei mai multi din invitatii ""dialogurilor culturale"" sunt simpli subiecti de serviciu, nu minti in spectacol. Cred ca am ajuns si la cauza pentru care interviul tv cu un foarte cunoscut om de cultura m-a plictisit la fel ca un meci intre doua echipe, care n-au nimic de castigat, cand castiga, si nimic de pierdut, cand sunt invinse. Dialogul nu tinea cont de al treilea termen al ecuatiei: publicul. Reporterul si intervievatul se simteau, evident, bine chiar si in absenta unui public. Or, cultura fara public e de cand lumea distractia celor care n-au nimic de spus.