Se spune ca fericirile se aseamana intre ele si ca nefericirile se deosebesc. Adevarul acestei gandiri nu este, bineinteles, absolut, dar el ne surprinde prin aceea ca scoate in relief caracterul greu de exprimat al fericirii umane si, dimpo-triva, usurinta si felul foarte particular pe care il capata deodata fiecare nefericire pe care o povestim (...) Eroina e o femeie, o tanara muncitoare de 25 ani, s-o numim M., din orasul B., si a carei istorie ne-a povestit-o o prietena a ei. Cand fata avea saptesprezece ani si era pe anul II la scoala profesionala, tatal ei, navigator de meserie, cazu bolnav la pat si ea trebui sa-si intrerupa studiile si sa se casatoreasca. (...) Barbatul era din acelasi oras cu ea, dulgher, dar lucra pe la tara, pe-acolo isi castiga existenta. Pe-acolo insa se deda si bauturii si cand se intorcea acasa se punea cu pumnii pe ea, probabil drept recunostinta ca ea ii facuse un baiat. (...) Umplea casa cu baieti de teapa lui, se puneau pe fumat de nu mai puteai sa-ti tragi rasuflarea, uscau sticle pe dinauntru de nu mai aveai loc de sticle si jucau barbut pana se tampeau la cap (...). Si iata ca intr-o zi disparu din casa actul de casatorie al sotilor. Cu ea in casa, fara sa-i spuna nimic, in intelegere cu maica-sa, barbatul inaintase divortul. Ce se intamplase? Pe-acolo pe unde dulgherea sau cine stie cu ce prilej, sotul daduse de una, care pusese mana pe el, una dintre acele femei care simt o bucurie cu atat mai mare cand cuceresc un barbat, cu cat, cu aceeasi ocazie, produc o nefericire corespunzatoare unei alte femei careia ii apartinuse barbatul inaintea ei. Maica-sa o goni de-acasa, zicandu-i ca nu trebuia sa-si lase barbatul sa i-l ia alta, ca trebuia sa stea si sa indure, ca asa e soarta femeii. Isi lua o camera mobilata si se muta, era iarna si ingheta in odaia aceasta si de frig, dar si de disperare si singuratate: vrusese sa aiba familia ei, fusese credincioasa si devotata sotului, ii facuse un copil si iata ce iesise din dragostea si devotamentul ei: batai, intrigi, betii si, in cele din urma, tradarea si alungarea ei din casa. Trecura cateva luni, veni primavara. Familia ei se mai imblanzi si tatal, care mai traia inca, se gandi sa-i vina in ajutor si sa-i gaseasca el, de asta data, un barbat bun, pe care il cunostea el, un baiat cumsecade si cu suflet in el si sa n-o mai lase pe ea sa aleaga cine stie ce pramatie, cum facuse cand il alesese pe fostul ei barbat. Cine era acest baiat bun si cumsecade? Bineinteles, tot un navigator, ca si tatal ei, batranul il cunostea de pe vas, ca lucrase cu el, pana nu se imbolnavise. Il cunoscu pe acest nostrom si se indragosti de el, fiindca se prezenta intr-adevar asa cum spusese tatal, in plus fiind un barbat foarte atragator si ingrijit. (...) Descoperi intai ca si asta bea, dar mult mai rau decat primul, cand dadea de vin turna in el pana se trezea sub masa. (...) Navigatorul nostru incepu, in schimb, sa se ocupe foarte serios si in ascuns de propriul lui viitor, sa-si dea niste examene si sa fie numit navigator pilot II, umbla bine imbracat si nu-i mai ajungeai cu praijna la nas. Iubita lui nu stia nimic. Cu ea in casa, umbla omul sa se insoare, gasise una pe la Giurgiu! Cand auzi de asta, eroina noastra cazu de sus. Era la fabrica, i se facu rau, o udara cu apa. Colegele ei si seful incercara sa o incurajeze, ce, a innebuit?! Sa-si dea seama ce face! Vrea sa moara, sa intre in spital? Acasa, singura, fara o stire de la el, robita devotamentului ei, care ii spunea ca nu se poate totusi ca navigatorul ei sa fi tradat-o, se apuca iar sa-i calce rufele, dar in curand i se umplura mainile de basici, in loc sa puna fierul pe rufa, il punea pe degete si atat de rau slabi, ca se hotarara, cei de la fabrica, s-o trimita undeva la odihna sa-si vina in fire. Ceea ce se si intampla. Intoarsa din statiune, i se confirma ca nu in zadar crezuse in el: navigatorul sosi in sfarsit in oras si veni acasa. Statuse o luna la Giurgiu, in reparatie, parea sa nu stie nimic, nici de suferintele ei, nici de zvonul ca umbla sa se insoare cu alta si nici de faptul ca, nescriindu-i nimic atata vreme, prin tacerea lui el confirmase astfel toate aceste zvonuri. In orice caz, el se jura ca o iubeste, ca nimic nu e adevarat si se ruga sa-l ierte. Ea il ierta.
- Nu te mai consuma, ii zise el, totul va fi bine.
Iar ea il crezu si totul reintra in normal.
Scurta vreme dupa aceea, el lipsi din nou, de asta data doua luni incheiate si tot asa nu primi nici o stire de la el. Intr-o zi, tocmai iesea de la fabrica cu alte fete, luasera masa la cantina si se duceau sa vada un film. Una din fete spuse:
- Ala nu e barbatul tau?
Ea intoarse capul in directia incotro se uitase fata si il vazu: era el, cu alta la brat, foarte vesel, mergea grabit sa ajunga cu ea undeva. Dupa aceasta scena, iluziile si devotamentul eroinei noastre se prabusira, ajunse la drojdie cu navigatorul ei, el isi lua frumusetea de costume, lenjerie, amintiri, fotografii si scrisori si pleca, iar ea atinse apoi punctul cel mai de jos de cand il cunoscuse si incepu sa traiasca fara un scop precis. Se interna intai intr-un spital, bolnava de toate bolile posibile, provocate de zdruncinarea nervoasa prin care trecuse, apoi isi reveni si incepu sa lipseasca de la lucru. Nu mai era atenta cu cine umbla, nu mai punea nici un pret pe nimic si, in general, se degrada moralmente vazand cu ochii. (...) Au trecut sapte luni din ziua cand navigatorul a parasit-o, timp in care tanara M., sprijinita cu toata grija de catre mediul ei obisnuit din fabrica, a reusit sa se linisteasca si sa-si restabileasca echilibrul moral si sanatatea zdruncinata. (...) Adresam si noi intrebarea: cum trebuie sa fie devotamentul, ca sa nu se transforme pentru cel in cauza in sursa de umilinti, de concesii nesfarsite, de infrangeri repetate? (...) 14 mai 1963, Sinaia, din volumul ""Creatie si morala"", Editura Cartea Romaneasca, 1989 PUBLICISTICA