Evocarea patimii

Exista oameni ca noi. Oameni care, in cel mai bun caz, isi fac meseria bine, sarguincios, cu aplicatie si corectitudine. Acestia sunt cei multi care, in situatia fericita a unui cumul la nivel de masa, pot fi forta care defineste o societate si o impinge inainte in dezvoltarea sa istorica.
Dar mai exista, foarte rar, ca o exceptie uluitoare, dar cu atat mai necesara pentru a defini regula dupa care traim noi ceilalti, oameni care devin un model de urmat pentru generatia lor. Ce-i deosebeste mai intai de toate de comuna definitie a furnicii constiincioase este modul in care-si asuma propria meserie. In cazul acestor exceptii, meseria devine o forma superioara de a trai, iar obiectul muncii este marea pasiune a vietii.
O pasiune mistuitoare, enorma, impresionanta si molipsitoare. Fiindca este traita la asemenea cote, se apropie, sau chiar se confunda, cu patima, in valori absolute. Acesti oameni, din acel moment, nu mai practica o meserie, ci profeseaza obiectul propriei si nemasuratei lor adoratii. Cand Teresa de Aquila vorbeste despre iubirea ei fata de Dumnezeu, are in fata, fizic, palpabil, obiectul adoratiei sale nesfarsite. Crede la modul absolut in obiectul adoratiei sale si, tocmai de aceea, patima rezultata este de o asemenea intensitate si poate fi comunicata peste secole fara sa-si piarda nimic din putere.
Oamenii de care vorbeam sunt definiti de aceasta credinta totala si absoluta, fara limite, in obiectul muncii lor. Si cum orice forma de asemenea daruire duce, in final, spre o descoperire a valorii pe care Dumnezeu o ascunsese in spatele valorii respective, munca lor este o forma directa de rugaciune.
Si mai este ceva. Veti vedea ca, in istorie, toti acesti oameni - mai curand sau mai tarziu - au devenit profesori, maestri ai unor scoli sau curente de gandire. Iar in acele scoli ale lor se intampla ceva foarte important si care, cateodata, atingea sfera subtila a miracolului.
Am avut privilegiul rar de a intalni asemenea oameni. L-am ascultat ore si zile in sir pe Maurice Druon refacandu-mi harta Parisului in care Filip cel Frumos ardea pe rug templierii in numele ideii suprematiei si fortei statului. Imi vorbea despre locurile si faptele de demult la timpul prezent cu atata forta si atata patima incat Parisul de demult crestea sub ochii mei acoperindu-l pe acesta pe strazile caruia ne plimbam. Era un prezent atemporal, inchis in formula superba rostita de la geamul biroului sau de la Academia Franceza: "Vezi, uita-te bine, chiar in fata este rugul, iar dincolo de strada pusesera marea tribuna unde e Filip". L-am mai vazut apoi pe Oscar Niemayer redesenandu-mi, unul dupa altul, marile monumente care au insemnat gloria unei constructii care a marcat un secol si prin care a ridicat peste tot in lume monumentele prin care-l cauta pe Dumnezeu. L-am ascultat pe Thor Heyerdhal refacandu-mi intr-o noapte de iarna polara traseul sau legendar din Marile Sudului, pentru a face sa retraiasca povestea victoriei unor alti oameni, din alt timp, care erau acolo, cu noi, peste secole.
Si, tot la fel, am avut privilegiul de a asculta cum doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga il iubea pe Dante si-l diviniza pe Eminescu. Am ascultat-o cum ore intregi recita din Dante si cum trecea fiecare vers eminescian in patrimoniul marilor creatii ale romantismului si ale geniului universal. Dar, mai ales, eram fascinat sa vad cum, de la un moment dat, inchidea ochii. Sigur, putea s-o faca dintr-un efort de concentrare pentru a-si reaminti stantele italiene ale calatoriei in lumea de dincolo sau pentru a gasi cea mai potrivita conexiune in literatura lumii pentru cantarea eminesciana.
Dar acum cred ca era vorba despre altceva. Legendele spun ca marii profeti erau orbi, pentru a vedea mai bine fetele lumii ascunse si a nu se mai obosi cu umilele umbre din reflexul de afara. Atunci, cred eu, Doamna Busulenga incepea parcursul treptei finale a exercitarii oricarui act de patima maxima, atunci ajungea la obiectul adoratiei sale. Si, tot atunci, in fata noastra plutea fiinta evanescenta a Poetului, minute, fractiuni de secunda, chiar nu mai stiu. Dar sunt sigur ca amintirea acelor momente de pura magie nu s-au stins si nu se pot stinge niciodata.
Aceasta a fost ceea ce a stiut sa dea discipolilor sai maica Benedicta, fie-i tarana usoara. Aceasta a stiut sa ofere studentilor sai profesorul Zoe Dumitrescu-Busulenga. Poate ultimul uomo universale al culturii secolului care s-a stins.

---

Despre autor: