Ne place sa credem ca reprezentam forma dominanta de viata pe planeta, nu ne sfiim sa ne imprastiem tehnologia pe tot teritoriul disponibil, sa modificam peisajul, de regula in defavoarea altor specii. Superioritate? In cel mai bun caz poate in ultimii 500 de ani. Traim dominati de iluzia ca suntem adevaratii carnivori, candva canibali, vanatori carora nu li se poate opune nimeni, adevarate fiare de prada. Sa nu uitam insa ca descoperiri arheologice si antropologice recente ne arata ca in ultimele 2 milioane de ani stramosii nostri au fost atacati si mancati de leoparzi, hiene, ursi si vulturi.

Va mirati? O simpla privire aruncata asupra unor statistici moderne va va convinge ca, in fiecare an, peste 3.000 de oameni sunt atacati si mancati de crocodili in Africa subsahariana, ca in Tibet ursii fac 1.500 de victime anual, ca mai exista haite de lupi care ataca oamenii, fenomen disparut in Europa de Vest, in Franta si Olanda doar pe la sfarsitul secolului
al XIX-lea.
Zoologii care se ocupa de carnivore, precum scotianul Hans Kruk, au remarcat ca rudele noastre cele mai apropiate, gorila si cimpanzeul, reprezinta o sursa solida de hrana pentru leoparzi, lei si hiene. Sa nu uitam ca oamenii (de pe vremea lui Homo Erectus), limitati de sistemul lor digestiv si de dantura in consumarea carnii crude, au reusit sa controleze focul abia in urma cu 700 de mii de ani, iar primele arme adevarate apar acum 60 de mii de ani.
Ce suntem oare, vanatori sau prada? Chipul vanatorului, violent, dominant, se potriveste foarte bine cu viziunea pacatului originar. In realitate se pare ca rolul omului a fost mai ales cel de victima, de prada, ceea ce
l-a facut sa se organizeze in grupuri, sa colaboreze, sa coopereze, sa reuseasca, mai intai prin fuga, mai apoi prin lupta, sa se fereasca si sa scape de animale.
Ne pierdem trecutul de canibali fiorosi care ne-ar putea justifica, macar in parte, tendintele violente, competitivitatea si mai avem nevoie de o lunga evolutie, mai avem de depasit multe obstacole pentru a ajunge la cooperare reala si la buna intelegere.
Unul dintre aceste obstacole este reprezentat de obsesiile noastre legate de sanatate si de boala, de interesul acordat acestor subiecte in luptele politice, de cresterea cheltuielilor de timp si de bani in cautarea unor solutii inca destul de indepartate. De ce oare?
Sociologii vorbesc despre cateva motive, unul dintre ele s-ar putea numi medicalizare, tendinta de a reinterpreta problemele existentiale in termeni medicali. Nu este vorba doar despre ceea ce ar putea fi stresant sau traumatic, ca durerea, suferinta, esecul. Pana si trasaturi de comportament perfect banale, pana nu de mult considerate normale, cum ar fi timiditatea, devin entitati medicale. Nu mai exista timizi, exista doar suferinzi de ""fobie sociala"" , tulburare mentionata de celebrul manual psihiatric de diagnostic si statistica, DSM-IV. Au si aparut tratamentele timiditatii, bazate mai ales pe antidepresivele de ultima generatie (cunoscute sub prescurtarea SSRI), care au si efecte antiobsesive, vedete din toate domeniile isi marturisesc suferinta si isi dezvaluie secretele tratamentului.
Fara a exagera prea mult se poate vorbi despre ""boala saptamanii"", nu de mult au aparut articole foarte serioase legate de faza incipienta a iubirii privita ca tulburare psihica acuta. Nimic nou sub soare, Platon era de aceeasi parere. Dar ajungem la situatia in care a fi bolnav este la fel de normal cu a fi sanatos.
Suntem cu totii bolnavi potentiali, cautam sa ne ferim de boli prin toate mijloacele posibile, ne lasam demarcati de trecerea printr-o boala care devine, cum-necum, o experienta valoroasa, suntem incurajati sa ne examinam, sa avem grija de cei care depind de noi, sa ne cautam sanatatea. Ceea ce ne face, poate, sa ne simtim bolnavi sau cel putin mai expusi bolilor. Cerc vicios ?
Din fericire exista si o categorie de oameni care refuza sa se simta bolnavi, artistii. Multi autori au descris suferinta altora, dar sunt rarisime relatarile la persoana intai. Refuzul statutului de victima isi gaseste o expresie tulburatoare in viata si opera lui William Utermohlen, un pictor care vreme de un an s-a dus in fiecare zi pentru cateva ore la studioul sau fara sa dea cuiva amanunte despre activitatile sale. Intr-o buna zi, sotia lui, Patricia, s-a hotarat sa-l viziteze si a avut o surpriza cat se poate de neplacuta, pe panza de pe sevalet nu aparea nimic, nici macar o linie.
La varsta de 61 de ani, in 1996, Walter Utermohlen a fost diagnosticat ca suferind de maladia Alzheimer si a hotarat ca va continua sa lucreze cata vreme mai poate. Rezultatul, o tulburatoare serie de 14 autoportrete, un adevarat jurnal de calatorie in procesul destramarii sale interioare, din ce in ce mai evidenta in fiecare dintre panze. Studiate atat de neurologi, cat si de critici de arta, operele lui Utermohlen, astazi incapabil sa mai picteze, dar mereu sprijinit de sotia sa, reprezinta o declaratie cat se poate de clara.
El a refuzat si inca mai refuza sa fie o victima.