La Politie, sotia reclama
disparitia sotului.

Acesta, un distins universitar, cunoscut pentru manierele sale deosebite, are obiceiul, ca lorzii, sa-si anunte sosirea, cand ajunge la zece minute de casa. De indata ce-si parcheaza masina la subsolul Magazinului Universal, ii telefoneaza sotiei, zicand aceeasi fraza de 20 de ani: ""Tocmai am parcat, sunt acasa in zece minute. Spune-mi daca trebuie sa cumpar ceva"". Dupa cum o rosteste, relaxat sau grav, sotia isi da seama in ce stare de spirit se gaseste, astfel ca in declaratia de la Politie scrie ca se afla, cand a sunat-o, intr-o stare de spirit excelenta. Si ca ea l-a rugat sa cumpere o paine proaspata. Trecand sapte ore de cand trebuia sa apara cu painea, normal ca doamna s-a impacientat. ""Are dusmani - intreaba chestorul, care preia ancheta, intrucat i-a fost candva student marelui profesor - , ii vrea cineva raul, exista vreun motiv profesional ca sa fie rapit, ar fi putut avea o criza de inima, de ficat?"" Din declaratia sotiei reiese ca sotul era sanatos, ca avea numai prieteni si ca parcul pe care-l traversa, inainte de a intra in bloc, era intotdeauna plin de lume.
Misterul e total si asa ramane vreme de un an, pana ce chestorului i se spune ca profesorul a fost vazut, impreuna cu o tanara, pe o plaja din Buenos Aires. Chestorul are inspiratia sa verifice numarul de la care a sunat acasa ultima oara profesorul si misterul devine mai mare. Sau poate mai mic, fiindca e un numar de Paris. Deci, nu la zece minute distanta de mers pe jos, ci la trei ore de zbor cu avionul. Daca, bineinteles, te intorci acasa si nu fugi de acasa. De la un vecin, chestorul retine ca profesorul avea un principiu: ""Mai bine cheltuiesc doi bani anuntandu-mi nevasta ca sosesc, decat sa risipesc o avere pe divort"". Din discutie mai reiese ca, intr-adevar, profesorul avea numai prieteni, dar si ca unul din colegii de catedra, la fel de manierat ca si dansul, putea fi vazut iesind adesea din bloc cu zece minute inainte de sosirea celui caruia ii era asistent. La familia asistentului, chestorul descopera ca o sora a acestuia are o bursa la Buenos Aires. Si ca n-a stiut nimeni de bursa pana in ziua in care, trimisa sa cumpere o paine proaspata, desi aveau si una mai veche, fata le-a telefonat tocmai de la Paris ca sa-i intrebe ce era mai bine, sa le expedieze painea prin posta rapida sau sa-si cumpere ei alta.
La un an, asadar, de la misterioasa disparitie a profesorului, despre care s-a scris mult in toata presa, chestorul are o conversatie ca de la barbat la barbat cu asistentul. Povestea cu painea e destul de incurcata. Sotia l-a mintit pe anchetator. Rezulta din aceasta ultima cercetare, care nu va fi consemnata la dosarul cauzei, ca nu profesorului i-ar fi zis ea sa cumpere o paine, ci amantului. Simtindu-se umilit, asistentul i-a adus nu una, ci zece. Normal ca doamna i-a explicat sotului cum ca nu mai era nevoie sa cumpere paine, intrucat se zvonea ca o sa se scumpeasca si cumparase dansa zece. ""Ca sa vezi - i-ar fi spus atunci profesorul - ca si la catedra s-a zvonit asta. O stiu de la asistenti. Am cumparat si eu trei, dar nu-i nimic, le facem pesmeti."" ""Acum - l-a intrebat chestorul pe asistent - va mai vedeti cu doamna?"" ""Un timp ne-am mai intalnit - a raspuns tanarul - , dar se intamplau lucruri ciudate si, cu toate ca ne iubeam, am abandonat-o."" ""Ce lipsit de caracter e tineretul de azi - i se marturiseste chestorului sotia profesorului - , nu el m-a lasat, eu l-am dat afara. Era ceva suspect in felul sau de a fi. Dumneavoastra cum va explicati ca barbatul meu gasea mereu paine proaspata, iar mincinosul asta cu cas la gura - numai paine veche?""