Piccolo Teatro din Milano, la Bucuresti

Cu multi ani in urma, asistam entuziasmat la un spectacol pe care n-am sa-l pot uita. Niciodata nu vazusem actori jucand astfel. Niciodata nu intalnisem, la teatru, atata inventie comica, pofta de joc, voiosie pe scena si in sala. Nu mai fusesem, pana atunci, in mijlocul unui public care, stand in picioare, sa aplaude frenetic minute in sir, sa uite ca e ora inaintata iar tramvaiele si autobuzele sunt putine si vin greu. Nimeni din sala nu se mai gandea cat de dificil va fi sa ajungi in cartierele indepartate ale Bucurestiului.
Acum, dupa atata amar de vreme, in seara de 26 aprilie, am avut prilejul fericit de a retrai, timp de aproape trei ore, clipele acelea minunate din tinerete. Eu am imbatranit, dar spectacolul la care asistam si-a pastrat intreaga vioiciune si vigoare de altadata. Piccolo Teatro din Milano era din nou la Bucuresti. Strehler, creatorul spectacolului si initiatorul primului teatru permanent din Italia, subventionat din bani publlici, a plecat, nu chiar demult, catre o lume (speram) mai buna, unde avea sa se intalneasca (probabil), cu autorii sai preferati: Shakespeare, Pirandello, Cehov, Marivaux si, mai ales, cu Goldoni. O piesa a acestuia a adus-o atunci Strehler la Bucuresti si ea a revenit intr-o montare neschimbata si totusi noua. Generatii de actori s-au schimbat in decursul acestor ani, s-au adaugat gaguri noi, asa cum mereu s-a intamplat in "Commedia del arte", dar conceptia lui Strechler s-a pastrat neabatuta, nu numai din respect pentru traditie, dar s-a considerat ca genialitatea acestui Regizor (cu "R" mare) nu poate fi deocamdata intrecuta.
Este curios, dar in Italia, la inceputul secolului al XVIII-lea, concurenta dintre cei doi Carlo: Goldoni si Gozzi, adusese nefericire si unuia si celuilalt, teatrul, in schimb, a cunoscut o mare inflorire, poate chiar din aceeasi pricina; odata cu trecerea a aproape doua secole, scena italiana a decazut. Tanarul Strehler si-a dat repede seama ca teatrul din tara sa trebuie revigorat. Impreuna cu prietenul sau, Paolo Grassi, pe care il cunoscuse intr-o statie de tramvai din Milano, au pus bazele lui Piccolo Teatro, care numai "mic" n-a ramas, ajungand acum sa aiba trei sali si sa prezinte spectacole in 250 de tari.
Strehler vazuse in celebra piesa a lui Goldoni, "Sluga la doi stapani", o continuare fireasca a celei care a fsot "Commedia del arte". Personajele traditionale: Arlecchino, Pantalone, Brighella, Doctorul, isi pastreaza mastile, Arlecchino, motorul tuturor incurcaturilor, va imbraca acelasi costum, alcatuit din petice colorate, va avea acelasi mers saltat si caraghios insa Strehler va introduce si o inovatie: la el spectacolul se petrece intr-o piata unde o trupa ambulanta isi desfasoara reprezentatia. In acest fel spectatorul il va vedea si pe sufleor, va putea urmari orchestra care e si ea insoteste trupa, va asista cum actorii isi ies din rol in clipa cand, parasind scena improvizata, ajung in culise. Intr-un spectacol popular, cum este si acesta, se parodiaza arii din opera, se joaca voit exagerat pentru a se sugera ca interpretii erau adesea niste sarmani cabotini, se reiau replici pentru ca personajul ori a uitat rolul, ori nu a gasit tonul just, se canta, se danseaza, se intra, glumind in relatie cu publicul, se instaleaza o stare de veselie generala, in care sunt antrenati si actorii si spectatorii laolalta .Surpriza cea mare este in final, cand, in aplauzele necontenite ale publicului, actorii isi scot mastile. Atunci am descoperit ca batranii sunt de fapt niste interpreti tineri, iar neastamparatul si infometatul Arlecchino, cel care face tumbe, alearga neobosit, executa miscari incredibile, izbuteste sa-si schimbe costumatia, fiind inchis intr-un cufar, este, de fapt, un actor cu parul alb, ca sub masca lui se ascunde un obraz pe care anii si-au lasat amprente dureroase, in ciuda privirii mereu senine, si afli uimit ca Feruccio Soleri are peste 70 de ani. In programul de sala este tiparita si o marturisire a lui: "Nu faci pe nimeni sa rada; nu exprimi nimic, imi spunea cu duritate Strehler, aruncandu-ma in bratele panicii. (...) de-abia in 1987 Strehler mi-a spus un lucru pe care n-am sa-l uit niciodata: "Feruccio, eu nu inteleg. Tu imbatranesti, dar Arlechiul tau e din ce in ce mai tanar. Cum reusesti asta?".

---

Despre autor: