OpiniiTalent si psihologie

Valul de dezamagire si chiar de revolta care a insotit infrangerea de la Middlesbrough a Stelei are in ea ceva exagerat si nefiresc. La urma-urmei, fotbalul este un joc, in care, firesc, cineva castiga si altcineva pierde. Intamplator sau nu, emotionalitatea care insoteste acest sport este mai mare decat in alte cazuri. Este, poate, un soi de refulare prin care frustrarile din alte domenii se canalizeaza spre sport. Suporterii se bucura si sufera de parca lor insile li s-ar intampla ceea ce se intampla pe teren, depasind, de multe ori, emotional, trairile protagonistilor reali.
Revenind la meciul nostru, asist oarecum amuzat la criticile docte ale specialistilor in balonul rotund care s-au napustit asupra lui Olaroiu si a baietilor sai, analizandu-le fiecare fenta si punand sub lupa traiectoriile balonului in functie de unghiul din care a fost lovit de gheata. Si ma gandesc cum vor fi emis aceleasi analize, daca la lovitura libera din ultimul minut Steaua ar fi inscris. Practic, tot spectacolul ar fi fost altul. Am fi avut titluri delirante de prima pagina, elogii emotionale la adresa intelepciunii tactice a antrenorului care a abordat iscusit situatia din teren si a geniului din bocancul celui care a izbit mingea inainte ca aceasta sa intre in plasa.
Multe dintre componentele acestui spectacol care este fotbalul sunt relative, iar rolul intamplarii, al hazardului, nu este de neglijat. Totusi, cateva lucruri se pastreaza in zona obiectivitatii. De pilda, faptul ca talentul jucatorilor nu este niciodata suficient daca nu e dublat de tarie de caracter si de luciditate. De puterea de a crede ca hazardul poate fi directionat in sensul dorit daca exista suficienta determinare pentru a-l controla. La Middlesbrough, in teren, s-au confruntat nu atat doua stiluri de joc, doua colectii de talente, cat doua filosofii de viata, doua psihologii cu radacini adanci in experienta istorica. In timp ce stelistii au fost coplesiti, la 2-0, de spaima ca ar putea pierde un avantaj neasteptat si - poate - nemeritat, englezii n-au renuntat nici o clipa sa creada in faptul ca pentru a invinge, trebuie sa lupte pana in ultima clipa, cu ultimele puteri. Si efectele s-au facut vazute. Ceea ce parea practic imposibil, s-a intamplat. Si s-a intamplat pentru ca in acest lucru au crezut cu tarie nu doar jucatorii, ci si cei din tribune, care nu i-au parasit la greu, nu i-au huiduit la 2-0 pentru Steaua si i-au impins mereu din spate cu increderea lor.
Ma mai gandesc si la ce s-ar fi intamplat in viata noastra publica, daca Steaua castiga. In primul rand, n-am mai fi avut loc de Gigi Becali si de gura lui mare, care ar fi invocat protectia celui de sus dupa recentul sau pelerinaj la muntele Athos. Ma gandesc ca Traian Basescu n-ar fi pierdut ocazia sa le mai atarne in piept o decoratie fotbalistilor (pentru un lucru nefinalizat) si ar mai fi tras un sprit la Golden Blitz, dandu-i cu tifla lui Tariceanu.
Si asa mai departe. Golul lui Maccarone a pus insa punct acestui delir. A pus punct si ideii ca sansa poate tine loc de valoare la nesfarsit. Pana in finala..

---

Despre autor: