Cand Estul cultural intalneste Vestul institutional

La Hotelul Lambert din Paris - acum in proprietate privata - se intalneau, prin 1830, revolutionarii polonezi, romani si de alte nationalitati estice, ca sa puna la cale viitorul Europei Orientale. Ai nostri tineri la Paris au invatat, si s-au intors aici ca sa puna pe picioare Romania moderna. Iar cand n-au mai fost Franta, Germania sau Austria, a fost America. Mai stim, oare, de cat timp traim fascinati de lumea vestica, despre care stim si cu care coexistam mai familiar decat cu vecinii nostri?
De secole, tarile din Europa de Est (si chiar cele din afirmata, disidenta "A treia Europa") au privit exclusiv catre luminile sclipitoare din Occident, ignorand sau tratand de "hic sunt leones" teritoriile vecine. Practic, nu stim mai nimic unii despre altii: zilele acestea, la stirile din Polonia inundatiile dunarene din Romania erau prezentate ca acoperind intreaga tara (si pentru ca nimeni n-are, in imaginarul sau, o dimensiune exacta a ce inseamna 22 de milioane de locuitori si aproape 300.000 de kilometri patrati ori pe unde exact trece Dunarea), polonezii chiar cred ca Romania e cu totul sub ape. Si as vrea sa am zece zloti pentru fiecare ocazie in care, in mai putin de doua zile, am auzit ca polonezii nu stiu nimic despre cultura romaneasca, dar n-ar strica sa afle.
Cunoastem la perfectie (sau macar din romanele de istorie romantata ale lui Alexandre Dumas &Co.) genealogia regilor Frantei, ne descurcam si cu povestea maririi si decaderii lui Cromwell, dar sigur n-ati vrea sa stiti ce cred lituanienii sau sarbii despre etnogeneza poporului roman. Orice amarat caruia nimeni nu-i da bani sa faca teatru in Belgia, Germania sau Franta lui e primit cu bratele deschise in Romania, Serbia, Bulgaria, dar despre artistii adevarati din tarile vecine nu stie mai nimeni nici in Bulgaria, nici in Serbia, nici in Romania. Pana si cand am facut noi intre noi o alianta politico-militara, i-am dat numele marii aliante vestice, cu un corelativ de rigoare - s-a chemat Mica Antanta.
Intre timp, insa, am impartasit, impreuna, in acest fund de Europa, o experienta sociala traumatizanta, cu dramatice si ireversibile efecte asupra mentalului colectiv; iar distanta fata de Occident s-a marit, si ea, dramatic. Merita sau nu sa ne concentram toate eforturile pentru a fi la fel ca ei? Impartim, aici, o istorie incomparabila cu cea vestica, care are inca o prezenta vie in viata de zi cu zi, de neinteles pentru cei dinafara, acelasi tulburat atasament pentru ideea de natiune, acelasi tip de melanj interetnic, intercultural, interreligios; vorbim limbi pe care nimeni in Vestul Europei nu le intelege si nu vrea sa le invete, uneori cu origini diferite, dar care s-au contaminat reciproc, ca vocabular si conotatii. Avem acelasi umor al unei lumi in care "tout est pris a la legere". Iar orice comunicare intre noi, acea comunicare de care tindem sa ne ferim, scoate la iveala un imaginar comun, de care nu suntem mai niciodata constienti: de la cozile la alimente si taierea luminii, desene animate, filme pentru copii si adulti, marci de masini si mania filateliei la excursiile in circuit in tarile Tratatului de la Varsovia, dislocarile si mobilitatea sociala, distrugerea comunitatilor rurale si urbane. Romanii se uitau la emisiuni sarbesti, bulgaresti sau rusesti, scriau cu creioane cehesti, ascultau Lepa Brena si Alla Pugaciova, aduceau cafea de la unguri, blugi si guma de la sarbi si inca si acum sunt unii care-si iau cojoace din Polonia.
In schimb, ceea ce impartim cu Occidentul e o relatie colonizator-colonizat, si, de mult prea multe ori, suntem cobaii unei ambitii de civilizare in necunoastere de cauza, reminiscenta a unei mult prea lungi traditii imperiale.
E adevarat, exista un interes crescut al tarilor din Vestul Europei pentru colaborarea culturala cu noile intrate sau care urmeaza sa intre in UE. Dar, de mult prea multe ori, nu din cauza ca pe cineva ar interesa ce se petrece aici sau ar avea incredere in potentialul de inovare artistica din regiune; ratiunea e pur institutionala - din ce in ce mai mult, Uniunea Europeana are ca strategie culturala finantarea unor proiecte care sa implice parteneri din Europa Centrala si Orientala. Iar daca esticii prefera sa lucreze in parteneriat cu organizatii vestice pentru ca asta da, in ochii lor, o garantie de seriozitate (Occidentul, nu-i asa?, detine tot "know-how"-ul), sunt mult prea multi vestici care fac reciproca pentru ca asta da bine in proiect si la CV.
Cam cum ar fi dac-am lasa deoparte fascinatia pentru cultura occidentala, pe care o cunoastem deja destul de bine, ca sa punem de-o alianta identitara locala?

---

Despre autor: