De Paste, am coborat in vale, pe ulita copilariei - ""linie"", cum ii zic dintotdeauna islazenii - fara sa banuiesc ca pe acolo patrund direct in Paradis. Am pasit nitel tulburat printre gardurile de ciment itite in locul ulucilor roase de amintiri si carii; usor si discret, ca nu cumva sa imprastii linistea nefireasca si apasatoare pogorata in ""bataturile"" altadata pline de viata. S-au imputinat de ""morometi"" gospodariile satenilor, care, acum, ies arar la poarta, garboviti si sleiti de puteri. Au imbatranit, s-au scurs deodata in pamant, umpland cimitirul de cruci, si nici nu mai au rude pe la oras. I-au incoltit singuratatea si moartea in pragul mileniului computerizat si globalizant, in care taranii nu mai incap. Bietii de ei s-au retras speriati in prispa si asteapta, resemnati si tristi, un semn de la copiii pripasiti pe te miri unde, dupa o bucatura de paine. Soarta i-a tarat intr-o lume grabita si neinteleasa, ce se incapataneaza sa-i alunge ca pe niste salbatici duiosi si butucanosi. Si un pic derutati.
La capatul drumului, sub sat, se desfasoara, molcom si tainic, valea, inghitita, de-o parte, de Olt si, de cealalta, de Dunare. Un fel de amfiteatru, imens si neted, in care am invatat, dimpreuna cu vietatile campului misterios, libertatea si bucuria in stare pura. In orele de curs, prin fata mea, la pupitrul invizibil, s-au perindat, alandala, dascali serenisimi: anotimpurile, gazele, pasarile, fluturii, dobitoacele, pestii, crivatul, soarele, norii, zapezile, ploile si cati or mai fi fost ei in coscogeamitea intinsoare. Dincolo de canal, astupat cu gunoaie si baligar putrezit, au rasarit razoare cu zarzavaturi si postate cu vita-de-vie. (Demult, sa tot fie vreo treizeci de ani de atunci, canalul facea legatura intre orezarie si ruptoarea sapata de apele scapate din albiile neincapatoare, indeosebi primavara, cand troienele de la munte se topeau si curgeau nebuneste la ses, involburate si inspumate. In gropanele cascate in pantecul clisos al izlazului ne scaldam veseli, printre broaste si mormoloci, pana ce soarele scapata, ascuns domol in dosul malului bulgaresc.) Parcelele sunt vegheate de salcami teposi si pomi roditori, cu floarea abia ninsa. E o asemenea revarsare de lumina, incat cerul, de-un albastru intens, pare o mare placida, agatata deasupra gravitatiei, de aripile desfasurate ale berzelor suspendate gratios in incremenirea vazduhului. Culorile sunt crude, nespalate inca de stropii primaverii ce se sfieste sa-si scuture cositele balaie de flori si miresme. Verdele e senzual, viril, si cand adierea vantului misca lasciv lanul de grau, simti ademenirea irezistibila a trupului de femeie dezgolita. Ma asez infiorat pe un podet daulat, ametit de sacralitatea naturii regasite, si ma minunez de miracolul savarsit de Bunul Dumnezeu intr-o clipa de suprema inspiratie. Un sentiment de vinovatie imi da tarcoale si, ca sa ma eliberez, imi promit timid sa evadez sporadic din ""celula"" zavorata cu lacate de beton si fier. Ma descalt si alerg cu talpile goale pe cararea nisipoasa ce coteste la Chichinete, o padure de salcii melancolice si plopi sfiosi, in cautarea copilului ce am fost candva. (""In omul adevarat - scrie Nietzsche - se ascunde un copil ce vrea sa se joace."")
Indaratul meu, un stol de vrabiute gurese se rasfira si se strange in dezordine, zburand dintr-un piersic stramb in lucerna imbobocita, cutreierata de bondari zvapaiati. Pasarelele se pitesc in iarba matasoasa, ciripind pe toate tonalitatile, se ciugulesc dragastoase si o zbughesc apoi in frunzarisul copacului, dezmierdandu-se suav. Dinspre curtile marginase se aud difuz caini latrand domestic, porci grohaind ascutit, cai nechezand nervos, rate macaind aritmic si gaini cotcodacind vrednic, de parca ar interpreta dezlanat o simfonie a armoniei originare. Starnita si indignata, totodata, de belsugul sunetelor siteave si comice, o privighetoare, pitulata in singurul dud ramas langa fantana din rascruce, isi slobozeste trilurile diafane, de soprana adulata, conturand un paradis neingaduit cu un ceas inainte. Sunt coplesit de emotia pascala a Invierii si, de aceea, nu mai bag de seama remarca, de-un realism brutal, a scriitorului Julio Cortázar, care ne asigura ca ""de pe cruce nu cobori viu"". Dar, la urma urmei, uneori este mai important sa urci pe cruce, decat sa cobori in mijlocul multimii nemantuite.
In ziua de Paste, sub sat, m-am strecurat, fara sa intuiesc macar, in Paradis, sorbindu-mi cu nesat visul la care, in abisul citadin, tanjesc de cand am parasit Islazul inceputului de basm. Si-am intrat in propria plasmuire onirica asa, senin si fericit. Si solitar deopotriva, si indiferent la temerea rostita de Paulo Coelho: ""Mi-e frica sa-mi implinesc visul, si pe urma sa nu mai am nici un motiv sa traiesc"". Brazilianul greseste aici, caci visul implinit te obliga sa-l intretii si sa-l marturisesti altora, sa-l povestesti celor in nevoie sau sa-l recompui pentru tine in momentele de panica si deznadejde. Or, asta presupune sa traiesti, sa fii viu. Viu si generos. Restul e mizantropie.