Dintr-o recenta cercetare-sondaj intreprinsa de Metro Media Transilvania pe un esantion de 3.000 de subiecti a reiesit ca - foarte interesant - cei ce declara ca au apelat macar la un credit de la o banca reprezinta cam tot atat (22% din populatie) cat cei care declara ca ajung sa economiseasca macar ceva (20%), imprumutatorul tip fiind o persoana matura, cu un venit peste medie si care traieste mai ales in orase cu peste 200.000 de locuitori.
Este o expresie indirecta dar extrem de relevanta a polarizarii sociale excesive a societatii romanesti actuale. Dincolo de consumul de subzistenta, totul (consum de bunastare, economisire, credite) pare sa se invarteasca in jurul a numai 20% din populatia tarii, si aceasta cu mare bunavointa pentru ca cei mai multi dintre cei 20% sunt la limita in privinta includerii in patura instarita a societatii. Oricum, numai acesti 20% pot sa economiseasca, numai acestia pot aspira direct sau prin creditare, la o locuinta sau la bunuri mai acatari. 80% din populatie nu pare a face parte din joc.
Politicile economice derulate nu numai ca nu vizeaza corectarea situatiei, dar mai degraba imping catre accentuarea caracterului dezechilibrat al acesteia. Economisirea nu doar ca nu este incurajata, ci este, in mod incredibil, descurajata, eventualele disponibilitati banesti fiind, din cauza remunerarii lor sub rata inflatiei, canalizate catre un consum efemer si condamnate astfel sa se autodesfiinteze. Iresponsabila politica in domeniul economisirii risca sa anuleze treptat participarea interna la investitii, creand o dependenta caraghioasa si jenanta a dezvoltarii tarii de investitiile externe. Aproape se cultiva impresia ca investitiile straine sunt cheia rezolvarii oricaror probleme, in timp ce acestea pot fi cel mult un adjuvant util, dar nu un factotum!
O problema deosebit de importanta si interesanta este daca extinderea impetuoasa a creditului pentru populatie in anii din urma contribuie sau nu la promovarea clasei mijlocii si, pe un plan mai larg, la atenuarea sau dimpotriva la adancirea polarizarii sociale. Fara indoiala, creditul contractat de persoanele fizice (imobiliar, ipotecar, de consum) ajuta ca lucrurile sa apara mai bine decat sunt de fapt, dand posibilitate celor eligibili pentru creditare sa aiba acces la un grad de bunastare pe care nu l-ar putea dobandi decat peste ani, si nu acum. Tot evident, insa, la baza procesului se afla nu creditul in sine, ci cresterea castigurilor pentru o anumita parte din populatie, precum si o anume incredere in castigurile viitoare ale acestei parti, factorii care permit amanetarea viitorului. Deocamdata, se poate spune ca procesul are loc in cerc oarecum inchis. Este cercul reprezentat de circa o cincime din populatia tarii, indeosebi din orasele mari, in timp ce granitele acestui cerc nu ajung practic deloc in mediul rural, unde traieste aproape jumatate din populatia Romaniei. Suprapunerea cifrica intre ponderile celor ce reusesc sa economiseasca macar ceva si respectiv celor care apeleaza la credite vorbeste intr-un fel de acest cerc inchis. Este de aceea dubitativ daca, in faza actuala a lucrurilor, extinderea creditului pentru populatie ar insoti si, cu atat mai putin, daca este de natura sa contribuie la o promovare a clasei mijlocii, fiind probabil vorba mai degraba de un impact structural in directia unei stratificari mereu mai pronuntate in randurile celor, nu prea multi, ale caror venituri le permit un trai decent. Macroeconomic vorbind, din cauza faptului ca expansiunea consumului pe care o determina se realizeaza pe seama importului si nu a productiei interne, extinderea creditului are o baza subreda, cu extrem de multe vulnerabilitati pentru straturile inferioare ale contractantilor de credite. Riscul unei corectii - prin curs sau prin inflatie si, deci, prin costul creditului - in conturile externe ale tarii este foarte mare si straturile inferioare ale contractantilor de credite pot plati scump aspiratia catre un statut superior castigurilor lor reale.