E imprudent sa-i dai un nume mortii, totusi si ea ar trebui
sa aiba o noima. Nasterea are o noima.

Facerea unui om e o poveste lunga. E o concepere, o planuire, o durata. Un prieten se uita la televizor si, hopa, a facut stop cardiac. A muncit din greu, ca sa-i dea vietii sale un inteles si, brusc, intelesul s-a rupt, fara ca moartea
sa-i ceara omului macar o parere. Bunicii din partea sotiei n-au murit cum se moare. Bunica s-a urcat de oboseala in pat si incet, incet n-a mai trait. Iar dupa ea, si bunicul s-a dus tot asa, in cateva zile de subtiere a viului din el. Mi s-a parut corect. Fara chin, fara presiuni critice asupra celor din jur. A terminat taranul treaba si si-a zis: ""De ce sa mai incurc lumea. Hai sa mor"".
Moartea prietenului meu m-a naucit. Incerc de cateva luni sa-i gasesc logica si nu se leaga nimic. Chiar din seara in care a fost gasit teapan, in fotoliul din fata televizorului, a inceput sa-i moara si tot rostul vietii. Aici a fost drama, ca tot rostul vietii i-a intrat in agonie convulsiva, ca si cum se rupeau parti din el inca de viu. Pana ce n-a mai ramas nimic. O astfel de moarte subita te sperie rau, fiindca iti dai seama ca nu presupune un scenariu, fie el cat de modest. Ce mai incolo, incoace, e o porcarie! In fata subitului, inteligenta n-a avut nici o sansa. Bunicii de la tara ai sotiei au sfarsit-o stapani pe mintea lor si cu un inteles in fiece clipa. Prietenul meu a patit o chestie de prost gust. A fost scos din scena, fara nici o explicatie. Nu ca el n-a contat pentru moarte, dar nici noi, cei care aveam cate un rol in piesa vietii lui, n-am mai contat. Nimic n-a mai contat. Iar ce-i mai rau e ca s-a atomizat repede, aproape subit, si amintirea omului. Senzatia pe care o incerc e ca duhul sau si-a lasat coaja in fotoliu si a sters-o cu amintirea. Sigur, e un fel de a spune c-a sters-o. Ne-a luat insa ceva vital si n-o sa ne dam seama ce niciodata. Aici e durerea, c-am ramas cu buza umflata. Ma intreb mereu: ce-a fost asta? Nu asa se face! - imi vine sa zic. Destul de des ma chinuieste grija ca de fapt i-a venit moartea altuia. Ca s-a savarsit o greseala si trebuie reclamat undeva. Ca mai exista un drept la recurs.
Iar timpul trece, trece si nici eu nu ma mai gandesc la el ca in primele zile. Zvacneste din cand in cand in memorie o durere tacuta, de jivina muta. Pana si durerea s-a despartit de om. Ar putea fi o durere pentru oricine. De aceea trebuie sa lasi semne peste tot, sa se impiedice lumea de ele. ""Ma, sa stii ca asta e inca viu - va zice lumea - , nu vezi ca unde mergi, unde te intorci nimeresti peste el!""
Ce fel de semne? Aici e aici. Din acelea de care oamenii se impiedica, isi rup picioarele si, in pofida acestui lucru, ba chiar din cauza lui te iubesc din ce in ce mai mult. Se duce moartea si sporeste iubirea.