Dupa 6 martie 1945, vechii diplomati ai Romaniei au inceput sa-si puna sperantele de viitor in Occident. O parte dintre cei care se aflau in afara granitelor nu s-a mai intors la ""centrala"" de la Bucuresti. Altii au parasit tara ajutati de anglo-americani, fondand miscarea exilului romanesc, imediat dupa incheierea razboiului. Fondurile exilului, prilej de galceava
Ideea fondarii unui exil romanesc in contextul intrarii sovieticilor in Romania nu a fost spontana. Initiatorul este Mihai Antonescu, adjunctul lui Ion Antonescu in perioada razboiului in Est. La inceputul anului 1943, dupa esecul de la Stalingrad, Mihai Antonescu intocmise deja o lista de circa 100 de persoane care sa se refugieze din calea Armatei Rosii. Initial au fost incluse personalitati politice si culturale din Basarabia si Bucovina, primele vizate de ocupatia sovietica. La aflarea vestii, s-au grabit sa ajunga pe lista si alte ""personalitati"" preocupate sa-si ""scape pielea"". Astfel ca aproximativ 200 de persoane isi ""aranjasera"" refugiul. ""FONDUL ELVETIAN"". Mihai Antonescu s-a preocupat si de finantarea acestui exil. In perioada 1943-1944, circa 20 de milioane de franci elvetieni au fost depuse in banci din Elvetia. Scoaterea banilor din tara s-a realizat prin transferuri intermediare in capitalele tarilor neutre in razboi: Ankara, Stockholm, Madrid si Berna. Luat prin surprindere de lovitura de Palat de la 23 august 1944, Mihai Antonescu n-a mai avut timp sa treaca peste granita si ""lista"". Insa banii isi asteptau intrebuintarea in conturi elvetiene. Dupa inlaturarea lui Ion Antonescu si incheierea armistitiului cu Natiunile Unite, in cadrul Ministerului de Externe au fost pastrati diplomatii vechi, de cariera. Crescusera insa cota si prestigiul celor care negociasera cu Aliatii ""intoarcerea armelor"" contra nazistilor. Astfel ca fostii negociatori de la Ankara, Stockholm sau Cairo din anii 1943-1944 au ajuns in fruntea ierarhiei. Acestia, fiind la curent cu existenta ""fondului elvetian"", i-au dat diverse destinatii. Initial, Grigore Niculescu-Buzesti, ministru de Externe in guvernele Sanatescu, a dispus ca banii sa se intoarca in tara. Din cele 20 de milioane de franci elvetieni, Banca Nationala a primit treptat mai mult de jumatate. Schimbarea lui Niculescu-Buzesti din functia de ministru de Externe, la 2 decembrie 1944, o data cu numirea lui Nicolae Radescu ca prim-ministru, a adus si modificarea politicii guvernului fata de fond. Noul titular de la Externe, Constantin Visoianu, dispune incetarea transferurilor de bani din Elvetia. Cu putin timp inainte de caderea guvernului Radescu, Visoianu a trimis dipozitii catre Legatia romana de la Berna ca banii sa fie transferati pe numele lui Alexandru Cretzianu, ambasador la Ankara la acea vreme. Din suma initiala a ""fondului elvetian"" de 20 de milioane de franci elvetieni, in contul lui Cretzianu au ajuns 6 milioane. UN EXIL SUBRED. Aceasta suma transferata in contului lui Alexandru Cretzianu pentru a alimenta actiunile exilului a fost ulterior o permanenta sursa de neintelegeri a emigratiei. Dupa ce s-a vazut cu banii in cont, Cretzianu s-a comportat ca unicul administrator al lor. Certurile s-au declansat la jumatatea anului 1946, momentul inceperii lucrarilor Conferintei de Pace de la Paris. La acea data, deja parasisera Romania o serie de diplomati sau politicieni: Grigore Gafencu, Nicolae Radescu, Constantin Visoianu etc. Ei s-au alaturat diplomatilor care refuzasera sa revina la Bucuresti dupa 6 martie 1945, printre care Alexandru Cretzinu (gestionarul ""fondului elvetian"") sau tanarul functionar Neagu Djuvara. Emigratia a depus o serie de memorii la Conferinta de Pace prin care denuntau regimul instalat in Romania o data cu venirea la conducere a guvernului Groza. Cretzianu a distribuit putini bani celor care se aflau la Paris cu ocazia Conferintei. ""Zgarcenia"" sa i-a nemultumit pe ceilalti, intrad in conflict chiar cu Visoianu, omul care-i incredintase banii. Dupa terminarea lucrarilor Conferintei, Cretzianu a ""taiat"" finantarea lui Gafencu si Radescu, provocand dezbinarea diplomatilor exilati. Neagu Djuvara povesteste in memoriile sale ca ajunsese aproape sa se umileasca in fata lui Cretzianu ca sa-i dea bani pentru ajutarea romanilor refugiati in Occident. Abia dupa moartea lui Cretzianu, redus substantial, fondul a ajuns la dispozitia celorlalti. S-a constatat cu acest prilej ca fostul gestionar facuse in nume propriu investitii financiare falimentare din acei bani. REACTII DE LA BUCURESTI. Guvernul Groza nu s-a agitat foarte mult din cauza demersurilor emigratiei romane la Conferinta de Pace de la Paris. Sprijinul sovietic era mai insemnat decat protestele lui Grigore Gafencu sau Nicolae Radescu. Primele demersuri de recuperare a celor 6 milioane de franci elvetieni au fost facute de guvernul comunist in octombrie 1945. S-au initiat procese in instanta atat bancilor elvetiene depozitare ale fondului, cat si lui Alexandru Cretzianu. Demersurile guvernului de la Bucuresti n-au avut succes, desi tentativele de recuperare a banilor au continuat. In martie 1977 elvetienii au comunicat la Bucuresti ca nu mai sunt responsabili de fond, deoarece inca din anul 1955 Alexandru Cretzianu lichidase conturile. MUZEUL REZISTENTEI ANTICOMUNISTE