Nu sprituri, ci Borsec si lacrima pamantului

Primavara. Din postavul visinului gradinii, prin scoarta cafenie, a razbatut discret acul firav al unui lastar. Mugurii, ca niste sfarcuri de tiganca tanara, impung in tegumentul camasii care sta sa crape, desfacand in lumina, maine in zori poate, petalele virginale. Mi-a fost dor de aprilie, de aceasta vindecare cu muguri si iarba neintinata pentru toate bolile mocirlei care ne acopera.

Primul telefon din aceasta dimineata de marti, cand scriu pentru Jurnalul National, a fost de la o cunostinta care m-a intrebat provocator: ""Ei, cum vei scrie despre cheful de pomina al lui Basescu, despre suitul la volan?"". Am tacut o clipa. Apoi am raspuns sec: in nici un fel. De ce? De-aia! Acum vreo doua luni, tot in acest ziar, am scris o istorie cutremuratoare. N-a sensibilizat pe nimeni. Era relatata de un coleg care a trait-o pe pielea lui. Traian Basescu, pe vremea cand era ministru al Transporturilor si sustinator (dupa cum ii dicteaza, se vede, ingredientul interesului electoral) al echipei Rapid, suia inconjurat de un numar de invitati personali intr-un avion cu directia Sibiu, unde fotbalistii din Giulesti urmau sa sustina o confruntare de gazon. Ministrul, care inchiriase cursa si adusese cu el o lada de whisky, s-a cinstit si si-a cinstit invitatii. Era ora 8:00 dimineata. Dupa un timp i-a venit cheful sa conduca avionul. N-are calificare, dar ce conteaza! A dat, in zbor, pilotul la o parte si a trecut la mansa. N-a fost destul. I-a obligat pe cei prezenti sa faca la fel, spre panica si disperarea unora. Sa ma mir ca
s-a suit pilit, dupa o noapte de petrecere, la volanul masinii? Sa fim seriosi. Viata nocturna si diurna a ministrului, primarului general, presedintelui Romaniei cunoaste constanta atator intamplari de acest gen. Nu-i vorba de bucuria meciului nu stiu care. Pretexte bahice se gasesc mereu. De ce as omori pagina cu acest subiect? Sunt lucruri cunoscute. Alesul natiunii, dupa cheful cu oierul milionar in dolari, n-a coborat in sondaje, nu s-a dat jos din admiratia tribunelor. Va fi, mai departe, aclamat. Traiasca Nero al nostru, chiar daca va da foc, la betie, Romaniei.
Azi voi scrie nu despre sprituri, ci despre izvoarele de aur ale Romaniei. Despre munti, despre primavara, despre
Pastile care va veni in curand vestind, cu glas de clopote inalte, Invierea Mantuitorului. De ce despre izvoarele de aur? In aceste zile se implinesc 200 de ani de cand apele care tasnesc din Muntii Harghitei, la Borsec, au inceput sa fie imbuteliate industrial. Oraselul Borsec, fara aceste ape, exploatate mai intai de austrieci (romanii le descoperisera mult mai devreme), ar fi ramas o necunoscuta pe harta Europei. La Curtea lui Franz Joseph se bea doar apa adusa din Transilvania, de la Borsec, in butoaie de stejar, bine sigilate si ceruite, transportate in carute. Imparatul Franz Joseph a fost cel care a acordat acestor miraculoase izvoare romanesti prima medalie de aur si titlul de ""Regina a apelor minerale"". De curand, in Statele Unite, apei minerale carbogazoase Borsec i-a fost conferit titlul de ""Cea mai buna apa minerala din lume"" si, fireste, medalia de aur. E cel mai important concurs de profil de pe glob. L-am intrebat pe Octavian Cretu, presedintele companiei romanesti care gospodareste si imbuteliaza, cu grija si pricepere, aceste ape, cum au ajuns la acest faimos concurs mondial. N-am schitat nici un gest, spune cu modestie Octavian Cretu. Am aflat de la un post de radio care cita Deutsche Welle ca apa romaneasca Borsec e pe primul loc in lume. Juriul decisese. Cineva, probabil un distribuitor, o inscrisese in concurs.
Am rasfoit presa, plina de sughiturile presedintelui ales, daca zice o vorba despre mandria nationala de a avea, in muntii nostri, cea mai pura lacrima a pamantului. Cautare zadarnica. Japonezii imbuteliaza si vand in lume ceata de deasupra unui lac. Nemtii se falesc oriunde cu Mercedes-urile lor si suruburile lor care nu ies niciodata strambe. O tara europeana fabrica bomboane de ciocolata cu nume de compozitor si se declara mandra pentru dibacia cofetarilor ei. Noi am uitat sa ne mandrim. Noi nu mai avem nici un merit. Gesturile unui presedinte mahmur, cu spritul in mana, cu camasa descheiata, cu fata asudata de paranghelie astupa tot, domina tot. Eu, unul, m-am saturat de acest subiect national. Avem ce ne dorim. Avem ce meritam, intr-o vreme in care apostolii nostri se cheama Becali, iar voievozii si eroii Traian Basescu. Vreau sa ma bucur de iarba, de Pastile care va veni si de muntii mei medaliati in America. O toaca, batuta la vecernie de un calugar ascet, intre padurile Bucovinei, e scara de sunet pe care urca la cer spiritul acestui pamant. Izvoarele, padurile si iarba sunt darurile logodnei noastre cu vesnicia. In rest - cioburile dintre mese si mirosul acru, gretos, al sindrofiilor politicii efemere.

---

Despre autor: