In primii ani de dupa razboi n-au aparut opere de arta semnificative. Scriitorii si artistii recunoscuti erau preocupati de adaptarea la noile realitati si reconfigurari ale valorilor si personajelor din zonele de putere, prestigiu si influenta.
Ingrijorati asupra prezentului si viitorului erau toti oamenii de cultura care in vremea regimurilor de dictatura si razboi ocupasera functii in guvernele acelor ani sau ca reprezentanti ai lor peste hotare. Cum ""raspunzatori de dezastrul tarii"" se hotarase a fi facuti si publicistii de dreapta (intreaga presa aprobata in conditiile cenzurii de razboi putand fi considerata astfel), spatiile de afirmare pentru ""oameni noi"" erau de imensa potentialitate. Intr-o situatie profitabila ca aceasta s-au nimerit putinii comunisti ilegalisti cu veleitati intelectuale din anii a€™40. Lor si apropiatilor acestora li s-au deschis larg si dintr-o data toate portile catre fulgeratoare afirmari si succese.
Prin asocierea cu posibilitatile nelimitate ale vremii, pareau si par nepotrivite tatonarile si alegerile facute atunci de unul dintre putinii membri ai PCdR din vremea razboiului, recunoscut dupa ani de pribegie si efort ca prestigios savant al contemporaneitatii. Serge Moscovici s-a nascut si a trait in Romania pana cand, in 1947, la varsta de 22 de ani, a emigrat clandestin la Paris. In povestirea autobiografica - tradusa de editura ieseana Polirom cu titlul ""Cronica anilor risipiti"" (si pe care nu ma voi retine s-o apreciez ca fiind cea mai tulburatoare scriere memorialistica ce mi-a fost dat s-o citesc pana in prezent) - a descris, printre altele, si momentele de surpriza si confuzie determinante in emigrarea sa.
Primul lucru care-l distantase de fostii ilegalisti e ""amanuntul"" angajarii in toamna lui 1944, ca muncitor, la Uzinele ""Malaxa"" din Bucuresti. Din aceasta nisa sociala neutra reflecteaza asupra schimbarilor si cailor de urmat. ""Ceea ce m-a frapat dupa armistitiu, scrie fostul ilegalist, a fost faptul ca mai mult decat o doctrina, comunismul devenise o armata, aproape o Biserica."" Nici razboiul nu parea sa se fi sfarsit. ""De altfel, rememoreaza psihosociologul, asistam deja la preludiul unui alt razboi, politic de asta data. In ianuarie si februarie am fost scos sa merg la manifestatii. Sentimentele ma impingeau cand sa particip alaturi de mase la protestele impotriva mizeriei, cand sa ma las calauzit de partidul care sustinea Moscova, lucru despre care nu se scotea o vorba intre noi."" Duplicitatea comunistilor este generala: antifascismul ""degenera fara vreo alta tranzitie in lupta pentru a-i colora pe fascisti in rosu si a-i recupera"", in vreme ce ""rusii alternau amenintarile cu promisiunile, ultimatumurile cu solicitarile fraterne"".
Admiratia pentru revolutie se stinsese, iar spiritul liber al viitorului om de stiinta refuza calea de soldat in actiunile unui forte care face legile fara a le respecta. Intr-o tendinta, pe firescul trecutului de devotament partinic si pe masura vocatiei de ""om de carte"", ""mi-am ordonat (scrie Moscovici peste ani): Du-te la Moscova!"". Mecca spre care erau indreptate viitoarele elite politice, culturale si tehnice ale tarii. Acolo (""in epicentrul revolutiei"") voia sa studieze ""inconjurat de plamaditorii viitorului"". Constata insa ca drumul spre Moscova e invaluit in mister, desi la ambasada sovietica din Bucuresti iti puteai completa dorinta intr-un chestionar. Sfatuit de mai experimentatii tovarasi, solicita ajutorul pictorului suprarealist Perahim, intors cu armatele sovietice in tara, personaj influent prin reputatia de kaghebist. Artistul nu-l incurajeaza. In vizita la Bucuresti, scriitorul Ilya Ehrenburg (la care patrunde cu o legitimatie ocazionala de gazetar) incearca chiar sa-l trezeasca la realitatea comparatiei Moscovei cu Parisul.
A ajuns... la Paris prin forta destinului. Zamislita din intamplari mai mult sau mai putin normale pentru oamenii obisnuiti. Acestea insa abatute asupra marilor inzestrati cu talent si vocatie, traseaza biografii exceptionale. Aceeasi ""la forza del destino"" i-a consacrat pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu ori Emil Cioran, romanii care in anii a€™44-a€™48 vor fi regretat neputinta revenirii in tara, precum Moscovici plecarea la Moscova. Parisul care a primit si celebrat mintile si talentele exceptionale statornicite in el, indiferent de originea si de formele lor de exprimare, a fost spatiul lor de afirmare. Ce noroc, in final, pentru noi, pentru ei si opera lor c-au fost obligati sa ramana ori sa emigreze departe de tara!
Cu cateva luni in urma, regizorul francez Radu Mihaileanu, in seara incununarii cu Premiul Cesar la Paris, multumea tuturor acelora care l-au ajutat in anii a€™80 sa plece din Romania. L-am inteles, amintindu-mi memoriile lui Serge Moscovici, in implinirea vocatiei de creator. Pentru ca vreme de-o jumatate de secol, prin imitatie sovietica, scriitorii, oamenii de stiinta si arta romani au avut misiunea conferita de Stalin a ""ingineriei"" de suflete. Suflete ce se doreau a fi confectionate - ca becurile, cratitele ori sertarele! - dupa tipare...

""Cand iti calauzesti viata pe cai necunoscute sau cand esti singur, nu exista decat o singura regula: sa nu actionezi niciodata altfel decat iti dicteaza inima. Ce n-as fi dat ca sa-mi dovedesc contrariul! Si totusi este unica regula care raspunde nevoii de a trai in cinste si belsug. Ei bine, stiam ce vrea inima mea: sa devin un om de carte, sa am o indeletnicire din care sa rezulte o opera. (...) Peste tot aveam sa gasesc un acoperis, un tacam si tovarasi, fara sa se prabuseasca cerul peste mine."" - Serge Moscovici