Daca plecati in Sahara, nu o faceti niciodata luni dimineata cu o escala duminica seara la Roma.

Duminica seara, Cetatea Eterna doarme. Nu-i pasa ca te asteapta saptamani de asceza. Saptamani in care, poate, pe alocuri, ti se va face dor de ploaia mocaneasca transformata, sporadic, in prima torentiala a anului peste prunii deja (cam timpuriu, pentru ceasul meu biologic) in floare ai Romei. Iesi la plimbare si, cum nu cunosti pe nimeni, iar la Fontana di Trevi sau in Piazza di Spagna nu a inceput inca sezonul nocturnelor, te ascunzi de potop in baruri - mai toate goale duminica seara. Simpatizezi cu patronii care te inteleg si par a intelege (cateodata pe propriul buzunar) frustrarile tuturor fumatorilor lumii, interzisi si aruncati in strada, literalmente, prin forta legii ce interzice consumul tigarilor in spatii publice. Pe barmanul dezamagit si plictisit, chiar si o banala conversatie despre orice (Chivu, coruptie, Benigni sau nimic) il trezeste la viata. Sorbi, fara prea mult chef, in absenta unei tigari, berea, musai italiana (desi esti sigur ca, neavand traditie, nu are cum sa fie buna), si nu poti spera decat ca la intoarcere vremea va fi mai generoasa si se vor fi deschis, deja, terasele. Tipului din dosul tejghelei ii vine a-ti spune, privindu-te din spatele a doua palme in care-si gaseste o liniste improvizata (tradand stranepotul inventatorului sintagmei ""dolce fara€™ niente""), ca, daca tot pleci in Sahara, cel mai bun lucru pe care ti-l poate recomanda este sa bei apa si sa te bucuri de ploaia de afara.
CLANUL SICILIENILOR. Ploaia se va prelinge peste Italia pe parcursul intregului drum ce leaga, feroviar, de-a lungul tarmului, Roma de Palermo. Intr-una din danele portului turistic din capitala Siciliei, la bordul feribotului Eurostar, proprietatea unuia dintre fratii armatori Grimaldi (verii de pe langa Napoli ai principilor de Monaco), urma sa fac jonctiunea cu echipa de opt biologi si arheologi porniti in expeditia Punia.
N-am sa va vorbesc prea mult despre Palermo. Am incercat sa descopar aerul de Al Pacino, am incercat sa vad clanul sicilienilor in forma sa 100% naturala. Nici urma de priviri fioroase. Doar cateva costume demodate, amintind de vreun bunic pentru care nimic nu conta mai mult decat onoarea familiei. Nepotul, editia 2006, era, cu gasca, la miezul noptii, in apropiere de Piata Ungherria, in usa unui bar, fumand tigari americane pe un fundal sonor cubanez. Si mi-a ramas in minte agitatul vames din port, maruntel, nici alb la ten, dar nici masliniu de-adevaratelea, cu ochi rotunzi si negri, ca si mustata, gesticuland in cel mai neorealist stil posibil. In dosul miscarilor scurte si energice, lansate din articulatiile palmelor (in vreme ce coatele ii stateau nemiscate pe langa corp), afisa un aer de om stresat de munca solicitanta pe care o presteaza. Se intrerupea des din citirea datelor de pe calculator si stampilarea pasapoartelor pentru a discuta la telefon o mie de probleme ce, desigur, nu suporta amanare, de vreme ce, in cateva randuri, a simtit nevoia sa se incuie in biroul de trei pe trei, dar inalt de vreo 10 metri, dand afara toata lumea, tunisieni si romani asteptand, buluc, in pragul imensei usi, o stampila ce tot uita sa cada pe filele documentelor de calatorie.
TUNISIENI. E primul contact cu exponentii unei lumi despre care nu stiu mare lucru si care ma va absorbi ca un aspirator pentru patru saptamani. Cad prada unor stereotipuri mocninde in subconstientul meu (nu stiu altii cum sunt...) si constat ca figurile din preajma mea nu-mi inspira incredere. N-as vrea sa mi se intample, dar mi se intampla. Si ma mint, spunandu-mi ca ma pot convinge ca nu e asa.
ADIO, EUROPA! Neincapator, sub povara echipamentelor, microbuzul societatii constantene de protectia mediului Oceanic Club a tot avut cate ceva de comentat. Ce-i pasa lui de greutatea stiintifica a efortului pe care il face? Sau de limitele unui buget scazand cu fiecare taxa de autostrada, cu fiecare pompa de benzina, cu fiecare amortizor sau bucsa ce stranuta sub picioarele oamenilor de stiinta nerabdatori sa ia la talpa si sa marunteasca intre degete pustiul?
S-a pornit la drum cu un buget pe masura aventurii Punia 2006. Un buget aventuros, strans intr-o covarsitor de mare parte din economiile proprii. Apelul la oameni de afaceri cu dare de mana s-a dovedit vanare de vant. Invartindu-se printre cifre contabile concrete, nu au putut decripta abstractiuni precum rostul prezentei unei echipe de cercetatori romani printre vietatiile ciudate ale desertului si printre vestigiile arheologice ale unor civilizatii care (Hanibal si elefantii sai, de exemplu),
intr-un fel sau altul, au influentat evolutia istoriei intr-un bazin mediteranean intinzandu-se, in epoca sa de glorie pana la nord de Carpati, la gurile Danubiului si la Euxin. In cele din urma, Razvan Popescu-Mirceni, coordonatorul expeditiei, si-a facut un credit de nevoi personale. Altora, sotiile le-au dat voie sa rupa din banii pusi deoparte in scopuri gospodaresti.
Si, iata, intr-un fericit final de prolog (ca orice fericire, poate fi interpretata si lasa loc de relativizari), microbuzul expeditiei Punia face coada la imbarcarea pe feribotul Eurostar, cu plecare din Palermo si destinatie Tunis. Alaturi, autoturisme rezistand eroic sub greutatea saltelelor, bicicletelor, pieselor de sifonier si a sarsanalelor de bazar cu te miri ce a mai cumparat magrebianul inainte sa treaca indarat Mediterana.
ECHIPAJUL. ""Unde mergeti?"", ne intreaba o voce exprimandu-se de-a dreptul in limba romana, sosita in preajma microbuzului nostru impachetata in costumul de mecanic al unuia dintre membrii echipajului navei Eurostar. O placuta surpriza, ne marturisim reciproc. Mai trecuse spre Tunis, anul acesta, o singura masina de Romania. Era insa doar inceputul surprizei. La bordul navei in burta careia suntem pe punctul de a patrunde, intocmai ca Pinocchio in balena, cautandu-si bunicul, intregul echipaj este romanesc. Treizeci de romani, practic tot ce pune in miscare si aduce la tarm nava, lucreaza in subordinea unor napoletini, toti provenind din satul armatorilor Grimaldi. ""Nu este feribot, este un cargo ro-ro."" Ne-a lamurit Catalin Gabriel Carlan. Se recomanda ""ofiter, sef-electric"". Toata lumea il stie de ""Gabi, electricianul"". Cand l-am intalnit, era pe post de dispecer. Aranja masinile pe puntea-parcare.
Majoritatea sunt din Tulcea si Constanta. Au prins un job bine platit: cel mai mic salariu castigat la bodul navei care, de luni bune, unora de ani, le este si casa coboara la 1.200 de euro. Au ocupat nava: de la motoare si platforma de masini pana la bar, duty-free, microfarmacie si restaurant. Luigi Cacace, seful platformei de pasageri, ne plimba pe etajul pasagerilor, peste care este responsabil, pe la toti romanii din subordine, bucurandu-se si el de bucuria celor cu care isi petrece mai mult timp decat cu familia. Sunt mai putini decat ""pe navele ce fac Roma, dar acelea sunt mai mari; sunt facute de germani si, la un pret relativ identic, au si salon de dans si piscina"", ne povesteste Gabi, privindu-ne de sub sapca de parca ar vrea sa soarba din noi toata Romania lasata acasa.

NARCOMANUL