Presa ca agent publicitar. Moca

Dac-as avea cate o mie de lei vechi pentru fiecare ocazie in care am auzit fraza "Facem apel la presa sa ne sustina in demersul nostru.", ori ceva similar, cred ca l-as putea concura pe Ovidiu Tender. Cam de fiecare data cand ziaristii sunt chemati sa relateze asupra unui eveniment, ceea ce se asteapta de la ei este popularizarea respectivei manifestari. Nu informare, atentie, ci popularizare. Oricum, in nici un caz atitudine critica. Oamenii se simt jigniti personal cand un parlit de ziarist vine cu idei proprii sau nu e tocmai convins de exceptionalitatea pe plai romanesc a proiectului prezentat.
La fel se intampla in cazul unui sector de nisa al jurnalismului, critica de teatru. De cele mai multe ori, teatrele invita cronicari la premiere nu ca sa afle o parere onesta despre propriile productii, ci ca sa fie laudate; iar daca respectivele cronici nu sunt pozitive, de vina nu e calitatea spectacolului, ci Dumnezeu stie ce interese oculte ale criticului. Supararea e cu atat mai mare in situatia in care teatrul a oferit transportul sau cazarea - asta ar trebui sa garanteze tonul general apreciativ, impresia (nemarturisita si uneori inconstienta) fiindca, nu-i asa?!, criticii de teatru sunt "cele mai ieftine curve de pe centura culturii". Iar daca nu se conformeaza, a doua oara nu mai pupa.
Presa in general e un soi de curva ieftina, de la care nu astepti comentarii privitor la prestatia partenerului. Combinati asta cu sentimentul romanesc al fiintei conform caruia nimeni nu e niciodata vinovat de nimic. Exemple recente: ar recunoste vreodata Ludovic Orban ca a gresit in atacul sau misogin la adresa Mioarei Mantale etc., ar recunoaste "parintele Constitutiei" ca a incalcat Legea Drepturilor Omului cand a asimilat homosexualitatea unei infractiuni, ar recunoaste Traian Basescu grosolania apropourilor lui la adresa presei? In Romania, nimeni n-are, el unul, vreo vina, de la coruptie la violenta de pe stadioane, vinovati sunt altii sau, eventual, nealinierea planetelor. Orice critica e luata la modul excesiv personal, "dai in mine, dai in fabrici si uzine", "ai zis de comunism, te-ai luat de tata". Cum sa accepti, in atari conditii, comentarii critice din partea unora care sunt acolo, stim cu totii asta de pe vremea Conducatorului iubit, ca sa laude si sa linga posterioare? A unora care sunt acolo ca sa slujeasca drept agenti publicitari gratuiti, girand chiar cu propria credibilitate?
Fara indoiala, au existat, mai ales la inceputurile jurnalismului democratic, oameni dispusi sa-si foloseasca puterea mediatica in interes propriu sau al celor apropiati. Fara indoiala, exista si acum ziaristi coruptibili. Acestea sunt insa exceptii. Puterea presei e puterea cetateanului, in numele caruia ea are capacitatea sa vorbeasca, pentru ca, prin forta lucrurilor si a instrumentelor pe care le are la indemana, stie mai multe decat oamenii obisnuiti.
"Caine al democratiei" cum e ea, presa nu sta cu facaletul dupa usa. In ciuda a ceea ce cred multi, presa de informatie generala si cea de opinie nu cauta scandalul cu lumanarea, nu vrea cu orice pret sa gaseasca pete in luna. E neconstructiv, democratic vorbind, sa acreditezi un discurs public bazat pe negarea credibilitatii, onestitatii si bunei-credinte a jurnalistilor, in loc sa te gandesti ca, poate, ei au vazut acele pete pentru ca au lunete mai bune.
Si diplomaticul Ion Iliescu, cel cu "sa ne facem o strategie mai buna in relatiile cu presa", si charismatic-directul Traian Basescu, cel cu "n-aveti voi nimic in cap ce sa nu dati pe gura" pleaca de la un solid dispret al ziaristilor si de la o la fel de solida convingere ca ei toti sunt niste imbecili slugarnici. Si amandoi gresesc egal de amarnic. Presa isi are problemele ei - probleme legate de gradul de profesionalism, de strategia de orientare pe piata etc. Mai exista, e adevarat, si problema patronatelor de presa. Dar jurnalismul se face, inainte de toate, cu jurnalisti, si nu e cea mai banoasa meserie din lume. E insa cea mai integra si cea mai supusa riscului public, dupa cea a politicienilor. Cine isi imagineaza insa ca asta predispune la slugarnicie si la asumarea senina a rolului de aplaudat fara idei in mod clar traieste intr-o eroare. Chiar daca, in Romania traind, n-o va recunoaste niciodata.

---

Despre autor: