In prag de primavara, Opera Nationala din Bucuresti a propus doua spectacole cu totul speciale care, firesc, au atras un numar impresionant de spectatori, sala devenind neincapatoare, amintindu-ne de zilele bune ale teatrului.
Sambata seara, reluarea operei mozartiene "Don Giovanni" a beneficiat de o distributie interesanta, cu glasuri bune si nume indragite, noutatea fiind aparitia tanarului bariton Ionut Pascu in rolul titular, pe care il abordase anul trecut la Opera din Constanta, unde – nu doar pentru mine – a constituit o adevarata revelatie. Si de aceasta data a incantat prin aparitia si dezinvoltura sa scenica, prin maniera in care si-a construit personajul, prin calitatile glasului generos, robust, dar care, comparativ cu debutul sau in aceasta partitura, nu a mai avut supletea si stralucirea necesara, iar in acut au aparut oarecari dificultati neasteptate; pe de alta parte, nu stiu cine l-a sfatuit sa "apese" sunetele, sa se "aseze" pe ele, aspect cu totul neindicat in stilul mozartian, generand o evolutie vocala mai aproape poate de scriitura verdiana. Dar se prea poate ca emotia primei aparitii in rol pe scena bucuresteana sa fi fost motivul principal al neimplinirilor, urmatoarea reprezentatie din luna aprilie oferindu-ne – sper - bucuria de a-l regasi la cotele valorice care ne-au entuziasmat in urma cu cateva luni. Partenerii sai au etalat, de asemenea, glasuri calitative mult apreciate in numeroase spectacole din stagiune – soprana Sorina Munteanu sustinand rolul Donna Anna cu acuratete (fara a reusi sa se acomodeze cu scriitura mozartiana, datele sale vocale fiind mult mai potrivite in desfasurari dramatice din opere de Verdi sau Puccini), soprana Felicia Filip devenind o Donna Elvira credibila, realizata in maniera interpretativa deja familiara melomanilor, depasind cu discretie micile "accidente" din cea de a doua arie, o alta excelenta soprana a ONB – Mihaela Stanciu -, fiind o simpatica Zerlina, impecabila in cant, jucand conform regiei semnate candva de Alexandru Darie (cerandu-i intre altele atitudini "erotice" care nu isi au insa locul intr-o asemenea lucrare rafinata), tenorul Marius Manea convingandu-ne inca o data de frumusetea timbrului sau liric, dar cu accente care probabil il vor conduce mai tarziu catre rolurile mai "tari", confruntandu-se din pacate, si in acea seara, cu un moment in care... glasul a refuzat sa-i mai "raspunda", aspect care, prin repetare, devine deja alarmant; baritonul Ion Dimieru a fost destul de stangaci dar corect in Masetto, iar basii Horia Sandu (Comandorul) si Mihnea Lamatic (Leporello) au rezolvat rolurile cu onestitate. Daca maestrul Stelian Olariu continua sa realizeze performante cu corul Operei, nu acelasi lucru se poate spune despre dirijorul Ciprian Teodorascu aflat la pupitru, supunand solistii la eforturi inutile prin tempii mult prea lenti care, de altfel, au determinat si o diluare a
fluentei, a vervei si tensiunii pe care aceasta "drama-giocoso" ar trebui sa le ofere din plin. Chiar daca a trenat si a fost vaduvit de nervul specific tocmai din cauza "baghetei", reprezentatia a meritat aplauzele prelungi ale publicului pentru evolutia echilibrata si omogena in plan vocal, pentru tineretea care este tot mai prezenta in distributiile teatrului, aducand un suflu nou si o vizibila placere a solistilor de a canta cat mai bine, de a realiza personajele la cote demne de prima noastra scena lirica. Aberatiile regizorale multiple, semnalate cu ocazia premierei, se mentin, din pacate, si astazi, desi sunt inacceptabile din partea unui "nume".
In seara urmatoare, sala a fost din nou "invadata", pentru ca superba soprana Anda Louise Bogza a reaparut in "Tosca", opera de Puccini pe care o abordeaza deopotriva pe mari scene ale lumii. Unanim apreciata la Staatsoper Viena, Deutsche Oper Berlin, Opera Mare din Paris sau la Tokio, artista a captat si de aceasta data intreaga sala prin timbrul sau generos, cu o incarcatura si o vibratie interioara cum rar se pot auzi, prin amploarea glasului si temperamentul vulcanic. Reeditand succesul repurtat anul trecut la Maggio Musicale Fiorentino sub bagheta lui Zubin Mehta, a convins si de aceasta data ca stie sa dea viata personajului cu care aproape se confunda, ca stie sa rosteasca si sa confere sens si relief fiecarui cuvant, fiecarei fraze. Nimic gratuit, nimic din tot cortegiul unei primadone – dar cata ardenta, cata sinceritate a sentimentului, cata daruire pentru muzica, pentru arta sa!
Cu adevarat... "Vissi d’arte"! Capacitatea sa de a transmite emotii, de a comunica publicului intreaga densitate si frumusete a muzicii, a dramei personajului, a determinat aproape o mie de spectatori sa o urmareasca, sa asculte cu respiratia taiata, pentru a nu pierde nici un sunet din acea jerba sonora incandescenta ce se revarsa catre noi toti. De-a dreptul incredibil, chiar si in momentele de pauza, in sala nu s-a auzit nici o miscare, nimeni nu si-a mai dres glasul, nu a mai tusit, semn ca toate aceste "ingrediente" nelipsite la concertele sau spectacolele noastre, dispar ca prin farmec daca interpretul este cu adevarat artist, daca reuseste ca cucereasca prin tot ceea ce face pe scena. Iar generozitatea ce razbate prin vocea sa de aur, s-a concretizat – pentru a doua oara - intr-un gest de o eleganta aparte,
Anda Louise Bogza dorind sa doneze onorariul sau pentru sustinerea unor tinere talente ale teatrului; iar daca in urma cu doi ani, gestul sau nu a fost mentionat public, de aceasta data a fost anuntat in seara spectacolului, asa cum se cuvine. Alaturi de minunata noastra soprana - solista a Operei din Praga -, i-am ascultat pe Stelian Negoescu (tenor care, egal cu sine insusi, are un glas "sanatos", condus cu siguranta, cu acut sigur si izbucniri dramatice binevenite) si Stefan Ignat, bariton care insa nu a reusit sa creeze un Scarpia la nivelul asteptat, cantand fara relief, fara anvergura si tensiune interioara, personajul ramanand la o reprezentare prioritar in plan scenic. Distributia a fost completata de Stefan Schuller, Paul Basacopol, Valentin Racoveanu, Vasile Chisiu, Florin Simionca, Adriana Alexandru, corul a sunat si de aceasta data excelent, iar la pupitru, Cornel Trailescu a imprimat, deopotriva, un tempo mult prea "asezat", dar orchestra a sunat bine, omogen (ca si in seara precedenta), iar coordonarea intre fosa si scena a "functionat" coerent, spectacolul – privit in ansamblu – constituind astfel un moment de referinta in stagiunea care, se pare, ne va rezerva si alte surprize placute, pe care deja le asteptam cu nerabdare. Iar cei care au ovationat-o entuziast – asa cum nu am mai auzit de multi ani – pe Anda Louise Bogza, se vor afla, cu siguranta, si in sala Radio unde, in 31 martie, va interpreta, alaturi de acelasi Stefan Ignat, sub bagheta dirijorului Jin Wang, in compania Orchestrei Nationale, monumentalul Requiem german de Brahms. Va fi, din nou, un regal...