Ma gaseam in urma cu ceva ani, manat de cestiuni gazetaresti, in Emiratele Arabe Unite, mai exact la Abu Dhabi. Capitala micului si prosperului stat arab este o bijuterie. In montura ei cu multe carate se impreuneaza vegetalul gradinilor Semiramidei cu piatra pretioasa a cladirilor plantate cu fantezie si bun-gust. Primul jurnalist arab cu care am schimbat o vorba si in fata caruia mi-am dezvoltat argumentele emotiei mi-a oferit o explicatie scurta si exacta. Seicul (unul dintre cei mai bogati oameni de pe planeta) a organizat opt concursuri cu cei mai mari arhitecti ai lumii pentru desenarea orasului-capitala. Din cele opt concursuri, sapte au fost castigate de un arhitect european. Din ce tara? - intreb eu curios. Din Romania, imi spune ziaristul arab. Arhitectul respectiv se chema Dinu Patriciu. Statuia lui nu se afla in Abu Dhabi, dar cetatenii acestui splendid oras arab il evoca plini de respect. Aveam s-o constat in cele cateva zile cat am stat in Abu Dhabi. In rest, nu stiu mare lucru despre Dinu Patriciu. Am schimbat cred doua, trei vorbe in imprejurari jurnalistice nesemnificative. Am asociat triumful imaginat al tanarului arhitect roman intr-o tara orientala indepartata, cu imaginea barbatului matur, aproape batran, incercand sa pareze, cu o semetie chinuita, umilinta la care este supus in tara lui. Cineva tine mortis sa-l plimbe pe strada mare in catuse. Temandu-se ca inamicul ar putea fi nevinovat, doreste o arestare in avans. Intr-o tara in care industria a fost carata cu vagonul si vaporul ca fier vechi, arhitectul Patriciu a reusit sa salveze una dintre cele mai mari rafinarii romanesti. A adus petrol din tarile arabe sau din uzbekistanuri rusesti, si-a intrebuintat pesemne prieteniile vechi, si-a asociat minti manageriale de peste ocean. Petromidia care tarcaia benzina cat mulgi o capra produce din plin. Mii de familii traiesc decent de pe urma acestui colos. In varf se afla unul din putinii capitalisti autohtoni, intr-o mare de intreprinzatori de toate natiile. Nu stiu daca n-a comis si prapastii. Justitia o va dovedi. Umilirea lui indarjita, tratarea lui in registrul in care nici ultimul borfas nu este tratat ne arata lumii hazi. Un judecator tanar a mai salvat o data chipul urat al politicii si justitiei romane.
Zilele acestea ne-au descretit insa si cu razboaie dramatico-umoristice. Dramatice in stil dambovitean. Umoristice, asisderi. In tara Zitelor si Vetelor virginale (Coana Joitica? Rusinoasa, mie-mi spui!), intr-o perpetua lume a lui Caragiale, in care Rici-Venturiano sar balconul in prima odaie din care se presupune ca sotul legitim a plecat intr-o tara in care ministrii, prefectii, primarii sau parlamentarii se insoara, dupa lungi si furtunoase concubinaje, cu secretarele pana ieri minore, asasinarea nefericitului Ludovic Orban mi s-a parut pentru inceput o pedeapsa disproportionata. In fond, Orban, a carui gura vorbeste uneori fara el, si-a indemnat patern colegele sa nu se foloseasca de avantajul gratiei feminine (De ce nu s-ar folosi?! E plina istoria de exemple faimoase!) in cazna urcusului politic. A zis si el o vorba, n-a dat cu parul. Netrebnicia lui Orban incepe insa de la selectarea exemplelor. Intai si intai ar fi trebuit sa spuna ca-n prolifica noastra curvasarie politica, tarfe sunt intai si intai barbatii. Cati juni aratosi nu sug avantaje, financiare mai ales, de la inalte doamne stacojite, cati tineri politicieni, de ieri si de azi, nu-si extrag meritele politice imblanzind singuratatea unor neveste de demnitari uitate in pustietatea dormitorului? In al doilea rand, cum sa exemplifici cu cele trei gratioase doamne, aflate la adapostul oricarei banuieli? Intr-o lume de maici si calugarite politice, anatema a cazut stramb. Ca a zis domnul Basescu, vezi Doamne, ca a tinut-o langa el pe Elena Udrea, pentru ca se saturase de mutre vestejite, iar ea ii tinea in vigoare optimismul. Si ce-i cu asta? Daca nu era competenta, o dadea afara. Ca, cicatele, trimitea sepepistii dupa ea la trei noaptea, extragand-o de langa sot. Si? Cand sunt cestiuni arzatoare nu mai ai casnicie, nu mai ai timp liber, esti toata, dupa caz tot al tarii.
Doamna Turcan? N-o stiu. Am vazut-o la televizor cu prilejul mojiciei domnului Orban. Subtire, delicata, ca o Ofelie imbrancita in cearsafurile nespalate ale politicii. Il inteleg pe domnul Stolojan, personaj obosit si ofilit de suferinte trupesti. Era normal sa nu-si aleaga, purtatoare de imagine, o laptareasa. De altfel, intre cei doi nu poate fi vorba de o banuiala adulterina, fiindca Stolojan a devenit intre timp nasul de cununie al tinerei. Nunta mare la Snagov. Poporul, arunca un clevetitor, are vorba ""O data vede nasul nu stiu ce dedesubt al finei!"". Sa fim seriosi! Poporul exceleaza prin tot felul de obraznicii. Poporul e uneori ca Orban. Dar poti pedepsi poporul? Despre doamna sau domnisoara Mantale, pe care mi-o amintesc recitand un poem lacrimos si emotionant la plecarea domnului Basescu din primarie (""Doar Dumneavoasta puteti descuia lacatele ruginite, doar Dumneavoastra puteti""... si tot asa),
n-am curajul sa avansez decat cu riscul de a insulta poezia, banuieli deocheate. In concluzie, domnul Orban e un netrebnic. In aceasta tara evlavioasa, cu politicieni de ambe sexe deopotriva cucernici, el n-are ce cauta. Varianta pentru exil ar fi trimiterea lui Ludovic Orban schivnic intr-o pestera din Carpati, unde sa-si petreaca tot restul vietii inchinandu-se icoanelor, postere in marime naturala ale celor pe care le-a insultat.