Cum in ultimul timp am avut ocazia sa-l intalnesc de mai multe ori pe Gigi Caciuleanu si prin discutiile purtate sa pot descifra mai bine personalitatea si valentele sale artistice, era fireasca nerabdarea mea de a urmari „Simfonia fantastica", pusa in scena de el la Opera Nationala din Bucuresti. Asa ca, pana la premiera propriu-zisa, am fost prezenta si la avanpremiera, cand cu o sala plina pana la refuz a avut loc asa-zisa repetitie generala, de fapt un spectacol cap-coada, cu toate ingredientele lui si pot spune ca ambele au avut acelasi ecou, acelasi impact si acelasi succes de public. Pe scena unde, cu mai multi ani in urma isi incanta privitorii cu roluri solistice, devenite de referinta, dar in coregrafii semnate de altii (nume importante ale genului) iata ca acum, Gigi Caciuleanu revine in tripla calitate de libretist, coregraf si regizor a unui spectacol ce s-a dovedit a fi un eveniment. Curata, aerata, fara aglomerari inutile, cu un vocabular gestic aparte, elegant si fluent, cu mult respect pentru alfabetul dansului clasic si pentru muzica lui Berlioz, dar si moderna in acelasi timp, partitura coregrafica a lui Caciuleanu marcheaza si dezvaluie intr-un crescendo valoric, momente, stari si situatii caracteristice unor perioade istorice sau emotionale, ce si-au lasat amprenta buna sau rea, asupra individului in general si al artistului in special. Presarat cu stop-cadruri, folosite mai ales in ansamblu – care subliniaza cu fina ironie, piedici si situatii ce franeaza comunicarea dintre oameni; - cu poezii din literatura franceza care recitate in cadenta dulce si tonuri de tristete duioasa – evoca singuratatea si visarea; - cu tablouri de beatitudine romantica sugerate de valsuri rafinate ca si de obsesivul „lux, calme et volupté"; cu scene dramatice pana la isterie, cauzate de intepenirea sistemului ce monopolizeaza reactii, sentimente si decizii etc. „Simfonia fantastica" inscrie in repertoriul Operei Nationale bucurestene poate singurul balet modern de sine statator, care lasa publicului o rarisima libertate de intelegere. Spectacolul a placut foarte mult. Fara a fi pompos, el a relevat in alternanta momente picturale incarcate de atmosfera. Cand romantica (picnicul), cand cotidiana cu ritmurile ei nebune (scena din biroul contopistului), cand plina de tandrete (duetul de pe piedestal), cand ridiculizand tiparele (lectia de dans) si toate astea, cu multa originalitate, maiestrie si stralucire. Remarcabili au fost: cuplul Mihai Mezei si Adela Craciun, prin talentul, tehnica si eleganta cu care au dat viata personajelor lor, intr-o partitura neoclasica deosebita; Dan Puric in scena birocratiei, unde harul sau actoricesc dublat de o mobilitate si densitate a miscarilor iesite din comun, l-au asezat parca in randul celor mai dotati balerini; partile de ansamblu simple, dar nu simpliste; lectia de dans, condusa cu vocatie, detasare si nonsalanta de Petruta Almosnino si duetul personajelor cheie. Iar, in rolul principal, polarizand admiratia intregii sali, Razvan Mazilu a imbinat in cel mai fericit mod, calitatile-i de necontestat: tehnica si expresivitate, cu limbajul modern, fiind de departe dansatorul care a reprezentat cel mai bine stilul lui Gigi Caciuleanu. La polul opus, si total in umbra personalitatii partenerului ei s-a aflat Bianca Fota, care, desi posesoarea unei prezente agreabile, nu a reusit sa convinga, poate si datorita faptului ca a primit rolul tarziu, mai exact dupa indisponibilitatea Corinei Dumitrescu pentru care, de fapt, a fost conceputa partitura. Am perceput baletul „Simfonia fantastica" ca o succesiune de tablouri delicat colorate, ale caror singur liant a fost povestea de dragoste dintre cei doi protagonisti, poveste ce evoca, de fapt, un episod sentimental si tumultuos din viata compozitorului Hector Berlioz, ce a stat chiar la baza simfoniei pe care a scris-o ca rezultat al acestuia. Si astfel, am ajuns la muzica lui Berlioz, atat de fantastica, dar din pacate talmacita atat de modest, desi la pupitrul orchestrei s-a aflat dirijorul Tiberiu Soare, cunoscut ca un bun profesionist. Premiera cu baletul „Simfonia fantastica" a adus pe prima scena lirica a tarii, pe langa un nou titlu, o semnatura de marca din literatura mondiala a genului, si un nou concept de spectacol, ceea ce in opinia mea reprezinta, de fapt, marele castig, atat pentru institutia in cauza, cat si pentru publicul ei, destul de conservator, dar in acelasi timp deschis inovatiilor de calitate. Atentia, interesul si ropotele de aplauze prelungite au dovedit-o.