Din pacate, inca se crede ca studiul trecutului apropiat este apanajul exclusiv al istoricilor. Categorie la care, adaugandu-se expertii in socialism stiintific, fusese redusa in ultimul deceniu al ""epocii Ceausescu"" tagma specialistilor in disciplinele socio-umane. Poate fi si aceasta o explicatie ca printre alte miracole petrecute la finele lui decembrie 1989, Fat-frumosul a fost dat peste cap si prefacut in Zmeul cel rau. Iar cronicarii care-i consemnasera pana atunci vitejia si istetimea s-au asternut iarasi la treaba - strangandu-si si ucenici imprejur - ca sa rescrie povestea in care personajele si faptele Raului schimbasera locul cu Binele in algoritmul vechiului scenariu.
""Timpii incerti"", precum perioada 1944-1948, sunt indeosebi ""tratati"" prin publicarea unor ""colectii de documente"". Scrieri care, in paranteza fie spus, sunt in flagrant dezacord cu insasi cerintele genului, din ele lipsind informarea cititorului asupra grilei de selectie, contextului si modului producerii documentului - reguli carora metodologia le-a gasit de multa vreme si definitiv rostul.
In istoria comunismului (fascinanta prin faptul fara precedent al transpunerii unei utopii ideologice la scara unei treimi din populatia planetei) sunt insa multe aspecte care se sustrag analizei in cheia simplificatoare a succesiunii cauzale directe. Deasupra reliefurilor pronuntate ale ""evenimentului"", istoricii nostri planeaza lin, rotindu-se in cercuri largi, nestingheriti de fenomene precum sociabilitatile subterane, teoriile privind rolul minoritatilor active, influentei ori persuasiunii care origineaza puterea absoluta a ceea ce fusese cel mai mic partid comunist din Europa.
Anul 1946 se rezuma in analizele lor la temele alegerilor electorale, ocupatiei sovietice si ale Conferintei de Pace de la Paris, unde terenul de infruntare al fortelor politice e bine marcat. Dar 1946 este, probabil, dupa expresia biblica, cel mai vlaguit din sirul ""vacilor slabe"". Greutatile sale si cat de compatibile sunt fortele politice din tara cu rezolvarea lor lamuresc multe dintre cele care-au urmat. Economia e distrusa de razboi, obligatiile armistitiului sunt mari, seceta si foametea fac oamenii sa pribegeasca din Moldova. Razboiul s-a sfarsit, politicienii asteapta Conferinta de Pace, se pregatesc de alegeri si cauta justificari in fata populatiei pentru prezenta Armatei Sovietice. Oricat de maiestrit ar fi discursul oficial, Romania e o tara invinsa, armatele care-au ocupat-o nu sunt ""eliberatoare"", iar nazistii nu fusesera ocupanti, ci aliati.
Si indatoririle de ""denazificare"" asumate fata de Aliati sunt aproape imposibil de indeplinit: e greu de trezit dintr-o data resentimentele multimii fata de fostii aliati germani ori de explicat cum generalul Macici, ""eroul de la Odessa"", trebuie stigmatizat ""criminal de razboi"". Neintelegerile dintre Aliati realimenteaza insa sperantele vechilor politicieni in ajutorul anglo-americanilor de a le reconfigura pozitiile si puterea.
In toata aceasta degringolada, nucleul PCR i se infatiseaza cititorului de stenograme ca singurul grup eficient de decizie. Fiecare dintre membrii sai e coordonatorul unui resort unde aplica deciziile colective. Neimplinirile si ezitarile se sanctioneaza dur: cu pierderea functiei (cazul lui Agiu care nu da efectul scontat in manipularea Frontului Plugarilor) sau cu viata (cazul lui Patrascanu care se abate de la ""hotararea Partidului"", facand ""lucruri de capul lui"" si pentru ""popularitatea personala""). Contrar celorlalte partide care sufera implozii si dezintegrari, autoritarismul liderilor comunisti (stilul de conducere autoritar fiind, pe termen scurt, reteta infailibila de succes) imprima in aceste conditii de criza directii precise de actiune. Stenograma sedintei Biroului Politic din 26 iulie 1946 este edificatoare in acest sens. Scopul PCR din acel moment este concis prezentat de Vasile Luca - ""compromiterea si distrugerea partidelor istorice"". Functie de tinta propusa, ceilalti raporteaza, pe rand, asupra sarcinilor din sectoarele lor. ""Cea mai buna agitatie e aceea de a face ca colaboratorii (sic!) nostri sa cante o muzica fara tonuri false in aceasta privinta, iar noi sa fim aceia care tragem cu bagheta, zice bunaoara Gheorghiu-Dej despre strategia in alegeri. Sunt convins ca tovii vor gasi ca buna ideea sa organizam orchestra intreaga a BPD-ului si partidul sa fie acela care dirijeaza orchestra. Aceasta inseamna ca si Partidul trebuie nu numai sa cante din flaut, dar sa organizeze si sa indrumeze aceasta agitatie si propaganda"".
Citind documentul, ""vezi"" cum participantii - Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Patrascanu, Miron Constantinescu, Vasilichi, Maurer, Chivu Stoica - pun in scena spectacolul viitorului confundat mai apoi de inocentii spectatori cu implacabila realitate. E actul de inceput al acestei istorii cu finalul magistral interpretat de urmasi care-si asuma ""schimbarea"".
Nu degeaba scuturile Internelor si Armatei inca pazesc cele mai multe dintre ""documentele partidului"". Iar pentru naivii amatori de dezvaluiri si deconspirari se pregatesc noi si fierbinti episoade (cu ""investigatori""!) din telenovela arhivelor Securitatii.