Difuza sau bine organizata in jurul unei teme dominante, frica bantuie din nou Europa. Faptul in sine nu este o noutate. Daca nu o regula a ciclicitatii, atunci un principiu de functionare a mentalului colectiv determina producerea si reproducerea temerilor care marcheaza societatile. La nivel individual, frica este unul dintre mecanismele primare de supravietuire, sistem de alarmare si inhibitor cvasi-mecanic al actiunii. Pentru societate, functiile sunt mai putin clare. „Teama de strain", dupa cum arata cu atata acuratete René Girard, o tema constanta in spatiul european, a jucat rolul de mobilizare a motivatiilor celor mai bizare, pentru a-l transforma in cele din urma pe „intrus" in „tapul ispasitor" al tuturor relelor. Temerile cultivate social pot determina catastrofe, impiedicand societatile sa se dezvolte, prin refuzul intalnirii cu viitorul tehnologic, spiritual sau organizational. Azi stim, spre exemplu, ca pragul dintre „societatea lemnului" si „societatea fierului" a fost unul al fricii, cultivata cultural in mod sistematic. Traditii ale culturii populare de la noi au pastrat, pana azi, obiceiuri care arata cu claritate acest lucru – interdictia de a folosi uneltele de fier in anumite situatii si momente, considerate ca avand o incarcatura spirituala speciala, imbinarile de lemn, fara cuie, utilizate in constructia spatiilor sacre, biserici, altare, troite etc. Un prag pe care anumite comunitati umane nu l-au trecut niciodata, disparand apoi din istorie sub loviturile necrutatoare ale „uneltelor de fier", folosite ca arme, sau ca ustensile ale unei competitivitati fara precedent. Frica insoteste si nasterea societatii industriale. Societatea informationala a cunoscut si ea primul val masiv de frica la trecerea mileniului – virusul mileniului – Y2K.
Ceea ce te pune pe ganduri, astazi, este nu atat persistenta fricii in viata europenilor, cat masura in care politica pe continent a ajuns sa fie dominata de temeri. S-ar putea crede ca temerile de azi ale politicii sunt o prelungire a „marii terori", care a dominat perioada razboiului rece. Proximitatea insala ochiul, de data aceasta. Politica razboiului rece si deciziile majore din aceasta perioada sunt influentate clar de dinamica unei realitati tehnologice, ideolo-gice si militare. Teama este prezenta doar pe fundal si este justificata, pentru ca dezlantuirea fortei de distrugere acumulata de mijloacele nucleare echivaleaza, fara doar si poate, cu disparitia speciei umane, daca nu cu cea a oricaror forme de viata. Rationalitatea, definita intr-o logica a competitiei si a pregatirii pentru confruntare, nu paraseste niciodata spatiul politic. Astazi lucrurile arata cu totul altfel.
Zilele acestea, liderii europeni s-au intalnit in reuniunea de primavara a Consiliului European pentru a discuta tema energiei. Nimic mai rational in aparenta. In realitate, ceea ce a precipitat tema intalnirii este valul de frica ce s-a asternut in aceasta iarna asupra Europei. A fost suficient ca Rusia sa-si reduca pentru cateva zile livrarile de gaz natural – jumatate fortata de conditiile aspre ale iernii, jumatate impinsa de dorinta de a pedepsi guvernarea portocalie din Ucraina.
Liderii europeni au intrat aproape in panica. Brusc, s-au redeschis discutiile despre posibilitatea construirii unor centrale nucleare, in Marea Britanie, ca si in Germania. Brusc, Uniunea Europeana a constatat ca a formulat o ambitioasa strategie de dezvoltare pentru secolul XXI, la Lisabona, dar infrastructura energetica ramane esentialmente aceea a secolului XIX – bazata pe import de energie. O forma de dependenta pe care un actor ambitios, cum este Rusia, ar putea-o folosi cu eficienta ca unealta politica. Rezulatul reuniunii – nul! Pregatirea a fost mai mult decat superficiala, facuta, fara indoiala, sub imperiul fricii. Frica de a propune solutii, frica de a deschide un nou dosar politic dificil in constructia europeana, susceptibil sa produca noi tensiuni si diferende, frica de a ignora problema, frica de a aborda radical diferit, neconventional, dosarul etc.
Deciziile europene privind extinderea sunt si ele tot mai puternic influentate de frica. Rand pe rand, instalatorul polonez, asistenta medicala, infractorul roman, mafiotul bulgar, „coruptia din est", stereotipuri culturale si ideologice fabricate pe banda rulanta de mass-media au fost aruncate ca hrana in gura tot mai larg cascata a monstrului fricii colective din vest. Nici estul nu se lasa mai prejos. Frica de a nu ne pierde domina aceasta parte a continentului, in curs de europenizare: identitatea culturala, pamantul, bruma de industrii, locul de munca etc. Nu discursul oficial, aseptic, despre avantajele si costurile integrarii, ci temerile, constituie materia mentalului colectiv despre integrare.
Partidele, de la extrema dreapta la extrema stanga a esichierului politic, daca mai exista asa ceva, toate se indeletnicesc cu tranzactia si manipularea marfii care se vinde atat de bine la „targurile electorale" – frica. Frica de recaderea in autoritarism, frica de necunoscut, frica de esec, frica de schimbare, frica de instabilitate, frica de complot, frica de globalizare, frica de caderea monedei, a exporturilor, a balantei macro-economice, frica de „invazia" strainilor, frica de „eroziunea specificului cultural" etc. Cum sa-ti explici altfel gestul unui presedinte de stat european, patria iluminismului si leagan al rationalismului filosofic modern, care, auzindu-si un compatriot folosind limba engleza intr-o reuniune oficiala, se ridica brusc si paraseste sala. Cu siguranta, ca un acces irational de panica, in fata posibilitatii de a asista la un soi de Waterloo al limbii franceze.
Frica si politica se afla intr-un raport de incompatibilitate structurala. Prima apartine esentialmente irationalului, in timp ce politica nu poate exista decat ca domeniu al alegerilor si al comportamentelor rationale. Intrebarea este inevitabila: Ce anunta noul val de frica abatut asupra spatiului politic al Europei?
Poate, un alt prag de eroziune a solutiilor modernitatii.