Dl Ioan Talpes e istoric de meserie si in calitatile pe care le-a detinut ca om politic a facut, la randul sau, ceva istorie. A pornit spre stanga cu dreptul, dupa Revolutie, devenind consilierul primului presedinte ales democratic. De aici a plecat la SIE, conducand mai bine de patru ani spionajul romanesc - sau ce mai ramasese din el. La terminarea mandatului a devenit ambasador la Sofia, retragandu-se, inaintea campaniei electorale din 2000, pentru a intra in echipa fostului si viitorului presedinte. A revenit odata cu acesta la Cotroceni, ca sef al administratiei prezidentiale, incontrandu-se nu o data cu echipa de la Palatul Victoria, pana cand premierul Nastase l-a racolat ca viceprim-ministru. Dupa pierderea alegerilor si dupa mazilirea sefului sau de catre un congres de activisti speriati de ideea ca li s-ar putea tulbura siesta post-guvernare, a demisionat din partid. Si-a descoperit, brusc, valente crestin-democrate si l-a luat de mana pe orfanul Ciuhandu, prezentandu-l Angelei Merkel ca pe o tanara speranta. Numai ca tanara speranta s-a lepadat iute de dansul ca de diavol, facandu-se ca nu-l mai cunoaste cand a fost vorba sa-l puna pe scaunul din fata al partidului pe care-l conducea fara permis pe drumurile comunale ale politicii.
Scarbit, dl Talpes nu mai vrea sa auda de taranisti. Pesedistii nu mai vor nici ei sa auda de dansul. Asa ca: traiasca independenta.