Limitele compromisului (III)

Continui in articolul de fata sa dau exemple de ceea ce am numit "culpa estetica" a scriitorului nevoit sa traiasca o parte sau uneori toata viata lui intr-un regim totalitar urmarit sistematic de cenzori, ideologi si de tot felul de comisari politici. Cum se descurca? Ca sa va faceti o idee, cititi, de pilda, scrisorile lui G. Calinescu in legatura cu romanul "Scrinul negru" sau documentele privitoare la acelas subiect publicate in ultimii ani de Pavel Tugui. E demoralizant: marele critic, in ipostaza acum de prozator, face memorii, raspunde la referate facute de diversi "lectori" (citeste cenzori) cu mintea dura, se adreseaza, cand epuizeaza argumentele, autoritatilor, revine, explica, justifica. Rezultatele sunt minime. Exasperat, accepta: nu are incotro, cu ideologia oficiala nu te poti juca. Introduce, in concluzie, cateva capitole regretabile estetic, taie altele prea estetizante sau apolitice dupa gustul cenzorilor, actualizeaza, intareste critica lumii aristocratice cazute in mizerie, face loc in tipologia cartii personajelor zise "pozitive", adica personaje cu origine sociala sanatoasa, pe scurt, mistifica o parte dintr-un roman ce se anunta a fi substantial. Cand apare, critica oficiala nu-i multumita. "Viziunea" (un termen obsedant in epoca) nu este suficient de justa. Mai tarziu, cand frana ideologica incepe sa cedeze, romanul este criticat pe buna dreptate pentru ezitarile lui estetice, iar in zilele noastre "Scrinul negru" este contestat integral, iar autorul lor a devenit, in literatura pamfletarilor, exemplul conformismului injositor. O eroare care dubleaza pe aceea a ideologilor de la sfarsitul anilor '50.
Cei care il ataca azi pe G. Calinescu pentru cedarile lui estetice si morale uita sa spuna ca acest mare intelectual a fost dat afara in 1949 de la Universitate si, in realitate, n-a mai fost primit niciodata inapoi. Caz tragic, semnalat de mine si de altii in mai multe randuri: scos din Amfiteatrul "Odobescu", cel mai mare critic roman din toate timpurile era acceptat in Marea Adunare Generala si lasat sa scrie in Contemporanul, in timp ce Istoria lui din 1941 (o capodopera a genului) n-a putut fi reeditata decat dupa 41 de ani. O perfidie politica de proportii la care au participat, din pacate, si unii scriitori romani. Cum judecam, azi, acest caz, inca o data, tragic? Trebuie sa-l judecam in toata complexitatea si gravitatea lui, fugind de solutiile usoare si, in cele din urma, imorale: acelea care ne spun ca: G. Calinescu "s-a prostituat" (cum scrie un critic fanatizat), G. Calinescu "m-a cedat", "s-a dat cu...". G. Calinescu a cedat intr-adevar in unele cazuri, geniul sau n-a fost totdeauna exemplar in bataliile pe care le-a dus singur cu un regim de tip bolsevic, dar, cum am scris alta odata, geniul lui G. Calinescu n-a avut istoria pe care o merita.
Trec la alt exemplu. Ca sa fie acceptata Logica sa, filosoful Anton Dumitriu a fost nevoit, dupa o lunga hartuiala cu cenzura, sa citeze in subsolul introducerii numele lui V.I. Lenin (stiu acest fapt de la redactorul de carte). O trimitere, evident, fara noima, absolut complezenta. Ce-i mai important in astfel de cazuri: numele inutil al lui V.I. Lenin intr-un tratat de logica sau tratatul de logica in sine? "Scrinul negru" in partea lui substantiala (romanul Catty-ei Zanoaga, de pilda) sau istoria falsa, superficiala despre un activist de partid care invata sa manance cu tacamuri de argint (o istorie care poate fi citita si in nota ironica, persiflanta)? Sa aruncam "Cronica de familie" pentru ca in ultimele capitole Petru Dumitriu a introdus cauzalitati ideologice false sau sa judecam acest puternic roman balzacian in totalitea lui? Sa nu-i mai citim Biografiile contemporane (unde se afla micul si exceptionalul roman Proprietatea si Posesiunea) numai pentru ca prozatorul a publicat o carte detestabila (Drum fara pulbere) pe care, mai tarziu, a regretat-o si a platit-o, cum singur marturiseste, cu aproape 40 de ani de exil? Raspunsul corect vine, cred, de la sine. Ce trebuie sa discutam este cat de grav afecteaza acest compromis (caci este unul, deloc neglijabil) substanta acestor scrieri. Critica literara nu trebuie sa se intepeneasca intr-o atitudine invariabil ostila fata de omul care scrie si, consecinta nefasta, intr-o atitudine primitiv agresiva fata de opera. Revizuirea critica presupune un spirit de discernamant si o minima obiectivitate, de nu se poate mai mult, fata de opera. Nu trebuie sa eliminam opera pentru ca omul ce a scris-o n-a fost totdeauna la inaltimea talentului sau.
Sunt si alte cazuri, mai grave chiar, de compromisuri estetice. Este prea cunoscut exemplul lui Sadoveanu (Mitrea Cocor, Aventura in lunca Dunarii, Pauna Mica etc.) pentru a fi amintim acum. Sau acela al lui Camil Petrescu care si-a parasit metoda, foarte moderna, din "Patul lui Procust" si a inceput un roman-fluviu in stilul unui realism impovarator si, in cele din urma, falimentar (Un om intre oameni). Si atatea alte exemple de mari scriitori care au vrut sa impace exigenta estetica proprie cu regulile metodei unice de creatie (realismul socialist). N-au reusit. Putine scrieri epice din epoca scapa de acest compromis. De aceea putine se salveaza estetic.

---

Despre autor: