Cand spui Jim Jarmusch, primul cuvant care iti vine in minte e nihilist. Cel care debuta in 1984 cu "Stranger than Paradise", in care demitiza notiunea de american dream, continandu-si cu brio in 1986 stilul anti-Hollywood prin "Down by Law", si-a definitivat in 1989 trilogia tragicomica, din povesti intretaiate si intamplari ciudate din viata oamenilor simpli, cu "Mystery Train". A urmat cel mai bun film al inconformistului regizor-scenarist (unul dintre regii productiei independente): "Dead Man/ Calatorie spre eternitate" (1995) cu un Johnny Depp aproape de Malec intr-un contra-western filosofic, in care sunt adunate ideile de baza ale lui Jarmusch. Metafizician al filmului, pastrandu-si radacinile in filmul de avangarda (Fassbinder), neorealist (Pabst) sau expresionist (Murnau) german, regizorul poate deruta prin lipsa de intriga, filmul fara actiune, static, lungimile uneori nefiresti ale unor povesti aproape banale - cum a facut-o in "Ghost Dog/ Calea Samuraiului" (1999). Trecand de la indianul filosof din "Calatorie spre eternitate" la principiile razboinicului japonez, reluate de un killer de culoare silentios in "Calea Samuraiului", Jim Jarmusch demonstreaza inca o data ca e mai mult un povestitor talentat - de dragul "basmului" - decat ceea ce se doreste el, pretentios, un "ganditor" (apud Tudor Caranfil). Intentiile sale, un pic snobbish, elitiste, reapar si in scheciul din "Ten Minutes Older/ The Trumpet" (in care sunt 7 "perspective" diferite despre aceeasi idee: o metafora a Timpului, fiecare scheci fiind realizat de un regizor - sunt adunati Wim Wenders, Werner Hertzog, Spike Lee sau Aki Kaurismaki): eroina unui film este urmarita intr-o pauza de filmare, in 10 minute care sugereaza non-intimitatea actorului si lipsa sa de ragaz, renuntarea la o viata normala, dedicarea totala Artei. Cu ce putea sa mai socheze Jarmusch dupa toate aceste fronde intelectual(iste), care i-au asigurat aproape in totalitate premii sau nominalizari la Cannes, unde a devenit "de-al casei"? Cu "Broken Flowers", inspirat tradus la noi ca "Flori frante", o pelicula aparte fata de cele enumerate mai sus, prin care Jarmusch vrea sa cucereasca si alt tip de public. Desi umorul negru e acelasi si regizorul ramane tributar celei mai importante scoli germane de film (cei nascuti in anii ‘30-’40 si consacrati in anii ‘60-’70 - "tanarul cinematograf vest-german" - Fassbinder, Wenders, Hertzog) ultimul sau film e altceva decat ceea ce ne obisnuise, e mult mai umanist si sentimental. Chiar daca s-a nascut in America (in 1953), Jarmusch nu o iubeste si nu ezita sa ne arate acest lucru nici in "Flori frante", unde ramane reprezentantul tardiv a ceea ce au numit criticii "generatia rock", iar tipul sau de a nara (al unui inteligent studios de literatura anglo-americana) e total opus story-ului corect cliseistic din Cetatea Filmului. Si "Broken Flowers" e o pelicula-eseu, despre plictis, dragoste si sfarsit (aici, unul "spiritual" - al unui viu-mort sufleteste, prins intr-un vid absolut), cu secvente decupate si recombinate ca intr-un puzzle si cu multe taceri presarate langa ceea ce considera Jim cam inutil: dialogul. Portretul burlacului cu un nume diferit doar printr-o litera de al unui actor american si sex-simbol (Don Johnson) este expresiv, dramatic si savuros. Bill Murray, dupa un rol cam de aceeasi factura depresiva in "Lost in Translation", ii da viata aici lui Don Johnston, parasit de ultima iubita, apatic si abulic intr-o lume a singuratatii si sclerozei... sentimentale. Primind o scrisoare misterioasa - intr-un plic... roz! - el afla ca ar avea un fiu, nascut cu aproape 20 de ani in urma, dintr-o relatie intamplatoare. Fostul Casanova (desi nu prea arata astfel, ridat, grizonat, sastisit) este intr-o dilema. Cu care dintre femeile din acea perioada ar fi putut avea ipoteticul fiu? Prin intermediul bunului - si singurului! - amic, Don pleaca intr-o calatorie de recuperare a Trecutului, initiatica, prin care se redescopera, prilej sa-si dea seama ca viata sa nu e tocmai roz (desi e culoarea care revine obsedant pe parcursul filmului). Incercand sa-si revada fostele amante, cautand o enigmatica masina de scris - autoare "morala" a biletelului parental - anti-eroul da peste existente claustrante, cel putin la fel de pierdute ca si a sa. In ceea ce devine un road-movie atipic (pe banii binevoitorului prieten), Johnston isi regaseste "fostele", interpretate de vechi si actuale frumuseti de la Hollywood (in ordinea intrarii in scena, Sharon Stone, Frances Conroy, Jessica Lange, Tilda Swinton). Barbatul-leguma de la inceputul filmului reincepe sa traiasca, se transforma sub ochii nostri in ceva aproape uman. Redescopera sexul (cu personajul lui Stone), vede ca altii sunt mai sictiriti decat el intr-o lume mic-burgheza, cu o casa de vis, dar si cu imposibilitatea de a avea copii, ajunge fata in fata cu psiholoaga specializata in comunicarea cu animalele (Lange) si ia un pumn in ochi de la amicul rocker al "ultimei" pe care o viziteaza - si cea mai decazuta dintre ele (Swinton). Dar TRAIESTE - ceea ce pana la pornirea in calatoria implicata in amorurile de altadata ("Dupa 20 de ani") nu prea se mai intrezarea. Nu ni se explica de ce s-a despartit de fiecare dintre ele; nu ni se spune daca vreuna ar fi mama prezumtivului copil; eroul asculta pasiv povestea decaderii fiecareia (chiar sub aparenta "reusitei profesionale" ori a minciunii mitului familiei americane). Personajul lui Murray are ceva din letargia lui Pacino in "Insomnia" si devine un Sherlock Holmes erotic, intr-o incercare disperata de a se impaca si cu trecutul si cu fantomele ce-l bantuie in prezent. Intre o inchiriere de masina si un drum cu avionul, Don se plimba practic printre pacatele propriei sale vieti si printre amintiri furate, intr-un film despre Nimic(uri) in care nu se intampla (mai) nimic. Il simtim pe protagonist departe cu gandul, chiar cand e aproape de ele, cele de azi - dar lui noile chipuri ale "ex"-elor nu par sa-i mai spuna nimic, ceea ce a contat a fost Ieri (imaginea reala vs copiile prezente nereusite) si ramane Acolo, ca intr-un sipet sau album foto. Don nu castiga nimic din voiajul sau, ramane un Orfeu fara Euridice la intoarcere si nici macar iluzoriul fruct al dragostei apuse nu-i va alina batranetea (tragic-comic momentul final cu baiatul pe care il crede al lui si pe care-l sperie cu insistentele sale - e oare acesta fiul?). Dar chiar are un fiu sau totul a fost o inventie a amicului sau, de a-l mai scoate din cercul vicios al anularii de sine? De ce il palmuieste ultima "fosta" la care ajunge? La care dintre ele a tinut cel mai mult? etc. Sunt intrebari la care sadicul psiholog de serviciu Jarmusch, voluptuos in a contabiliza toate esecurile Existentei nu vrea sa ne raspunda, lasandu-ne intr-o ceata totala, care mareste farmecul acestei productii ambigue, ca intreaga creatie a regizorului. Un lucru e cert: candva, acest barbat robotizat, care zambeste greu si caruia nu i se mai citeste nimic decat rutina pe fata, a iubit. Dovada e accesul de plans si furie la mormantul singurei iubite pe care n-a mai putut-o revedea in carne si oase in "pelerinajul" sau. Este si momentul cel mai emotionant, al florilor frante - buchetul pus pe o piatra de mormant al celei mai dragi, poate, dintre toate, disparuta intr-un accident si lacrimile acestui Don Juan invins si neimplinit. Filmul lui Jarmusch nu pare sa aiba invingatori, ci doar doborati de destin: o vaduva cu o fiica Lolita pusa pe nazbatii sexuale; o sotie casnica si plictisita langa un sot bogatas si monoton - ea fiind o fosta... hippie!, o psihoterapeuta care a trecut, ca si Brigitte Bardot, de la dragostea pentru barbati la efuziunea in afectivitati proanimale; o terminata - distrusa care ii da cu vesnicul buchet de reconciliere in cap. Tipologii diverse, femei diferite intre ele ca gen, dar unite de acest simptom comun al eroilor filmului: ratarea. Loserii fragili ai lui Jarmusch, ascunsi in spatele aparentelor fericirii, ne sunt insa simpatici, mai ales protagonistul, mai mereu tacut si adormit, care iese din transa si reinvie cel putin pentru o peregrinare catre propriile obsesii. O calatorie jungiana in el insusi - unde florile oferite iubitelor ofilite si obiectele agresiv colorate certifica ironia simfoniei neterminate si a predestinarii catre nefericire. Un drum in Infern, o resuscitare a Tineretii ca Varsta de Aur, in care, de la prima la ultima iubita (se incepe cu cea mai "calda", care l-ar reprimi inca, si se opreste la cea mai rece si ostila dintre ele). Nu ni se explica nimic - nici in mintea lui Don nu pare ca se face lumina - dar intelegem Totul. Pentru ca fiecare am parasit, am fost abandonati, am regretat sau nu asta, aproapele de ieri devenind departele de azi. Si cateodata e mai frumos asa, chiar si-n film: DESPARTIREA DE CINEVA, DE "CANDVA" SI DE CE A FOST se face prin raspunsuri carora nu li s-a pus nici o intrebare.