Se manifesta, in ultimii ani, un laudabil interes pentru istoria Bucurestilor, pentru cunoasterea si, daca e cazul, redescoperirea tezaurului lui istoric si cultural. Nu stiu daca e vorba de o simpla nostalgie – pentru istoria indepartata a Capitalei, se intelege – sau de o explicabila intentie compensatorie, de a mai salva, macar, virtual comorile unui oras devastat, in ultimele doua decenii, cu o incredibila inversunare. Dar rezultatele acestei preocupari sunt insemnate si vor cantari greu in balanta peste 40-50 de ani, cand, sa speram, orasul va incapea pe mana unor edili mai inteligenti si va avea parte de cetateni cu un minimum de civilizatie urbana. Se verniseaza expozitii de fotografii de epoca, se prezinta proiecte de restaurari, se reediteza carti de memorii ale unora dintre carturarii care i-au innobilat strazile si bulevardele.
Intre cartile care au suscitat un interes firesc, cunoscand chiar doua reeditari post-revolutionare, se numara si lucrarea lui Dimitrie Papazoglu, Istoria fondarei orasului Bucuresti, publicata in 1891. Din pacate, prima reeditare, aparuta in 2000, sub egida Asociatiei Romane pentru Educatie Democratica si sub ingrijirea (nu e nici o ironie) lui Adrian Nastase, a constat intr-o simpla reproducere a textului, fara nici un fel de aparat critic. Cum acesta era absolut necesar, macar pentru restabilirea numeroaselor erori pe care, manat de un „sfant nesatiu", le comite Papazoglu, o reeditare se impunea.
Aceasta misiune si-a asumat-o Marcel-Dumitru Ciuca si a facut-o intr-un mod exemplar. Cele 205 pagini ale textului sunt insotite de 125 de pagini de note, de o bibliografie completa a istoriografiei Capitalei si de un indice impozant, toate acestea restituind, cu maxima acuratete, istoria reala a Bucurestilor, in marginea textului lui Dimitrie Papazoglu*.
Dar sa revenim la acesta din urma. Papazoglu a fost o figura populara in Romania Vechiului Regat. Ofiter de meserie si autodidact, el a fost unul dintre primii nostri arheologi si muzeografi. Colectia sa de antichitati, expusa in Museul Papasoglu, a fost multa vreme cea mai pretioasa colectie medievala din Capitala unei Romanii ai carei guvernanti se gandeau – atunci, ca si acum – la propria lor imbogatire, nu la recuperarea trecutului. Desenator talentat – dar scolit pe langa un mediocru pictor francez, Jacquin, pripasit in Principate –, a executat un numar impresionant de litografii istorice, care au impodobit decenii bune peretii tuturor scolilor si institutiilor de stat, alimentand, se-ntelege, nu simtul estetic al privitorilor, ci pe cel patriotic. Om vechi, Papazoglu – urmas al Slatinenilor, nascut in cladirile acestora din jurul bisericii Zlatari – face legatura dintre epoca fanariota, al carei ultimi doi lustri i-a trait pe Podul Mogosoaiei, si cea a consolidarii Romaniei moderne, sub regele Carol I. O epoca indelungata, in care destinul si infatisarea tarii noastre s-au modificat radical. O epoca, de asemenea, frumoasa si tumultuoasa, plina de patos, de naivitati, dar si de constructie solida, ce dureaza pana azi.
Indragostit, dupa moda franceza a timpului, de Capitala, Dimitrie Papazoglu nu se multumeste doar sa o imortalizeze in litografii (astazi iesite din circulatie), ci ii scrie si istoria. O istorie, se-ntelege, care reflecta pe deplin orizontul cultural al unei epoci pe care as indrazni sa o numesc, in ciuda marilor ei creatori, epoca stilului minor. Un stil care nu e afectat de cunostintele aproximative, de autodidact, ale lui Papazoglu. Confuziile acestuia, grave uneori (cum e cea dintre Constantin Serban si Constantin Brancoveanu), palesc in fata patosului patriotic al evocarii si, in orice caz, in fata realei pretuiri a trecutului, pe care textul colonelului o respira prin toti porii.
La drept vorbind, dupa cum subliniaza si ingrijitorul editiei, nu avem de-a face cu o istorie, ci cu o scriere memorialistica. O naratiune in care istoria – aproximativa, repet – a Capitalei Romaniei se impleteste strans cu istoria personala a celui care scrie. Locuitor al mahalalei Udricani, el plaseaza acolo vatra orasului, in ciuda dovezilor contrare. Ia de bune falsurile care incearca sa lege numele intemeietorului mitic, Bucur, de o bisericuta care este, in mod evident, ulterioara pana si hrisovului lui Vlad Tepes, care consemneaza existenta „cetatii de pe Dambovita". Face chiar si o teorie istorica asupra dezvoltarii orasului, bazandu-se atat pe texte, cat si pe o foarte aproximativa memorie, pe care o putem numi fara sa gresim familiala. Intrucat urmasul modern al Slatinenilor, desi democrat in convingeri (a participat la Revolutia de la 1848, intre altele), tine la ighemonicon.
Totusi, chiar daca a fost nevoie de 125 de pagini de note pentru a face cartea lizibila si pentru cititorul de azi, marturisesc ca textul lui Papazoglu mi-a placut. L-am citit pe indelete, degustand dulceata de altadata a unui stil care, in expresiile sale arhitectonice si urbanistice, si-a pus amprenta asupra Capitalei noastre. Vezi cladirile in stil neoclasic sau baroc francez de provincie, mediocre in epoca, dar imbogatite, azi, de o inconfundabila patina. Sau, de ce nu, gradina Cismigiu.
Este si o latura horror in cartea lui Papazoglu. Fara sa fie un mare istoric, memorialistul consemneaza, totusi, cu sagacitatea si amaraciunea pasionatului de istorie, toate monumentele disparute in epoca moderna a Romaniei, precum si starea in care gasesc, la 1874, fostele scaune voievodale de la Campulung-Muscel, Curtea de Arges si Pitesti. Tabloul e pur si simplu inspaimantator! Fara nici un dram de nostalgie fata de defunctul regim comunist – vezi, de pilda, textul meu „Demolarea memoriei", in vol. Eseuri critice, p. 135 – se poate spune ca, la acest capitol, „tovarasii" au fost mielusei, pe langa ce s-a intamplat in epoca de, totusi, avant patriotic dintre 1821 si 1900, cand au disparut multe dintre cele mai frumoase si mai faimoase biserici, manastiri si palate cladite in istoria romanilor.
Cititi-l pe Papazoglu (se-ntelege, in editia profesorului Ciuca). Veti invata, macar, sa iubiti un pic mai mult acest oras pe care il batjocorim prin indolenta noastra. Si prin nepasarea cu care alegem drept edili oameni care, vorba lui Eminescu, nici vor, nici pot sa-l administreze.
__
* Dimitrie Papazoglu – Istoria fondarei orasului Bucuresti, editie ingrijita, cuvant introductiv, note si indici de prof. univ. dr. Marcel-Dumitru Ciuca, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2005