Milosevici si Hussein: farsa unor judecati

Judecarea criminalilor de razboi era, odata, o chestiune serioasa. Fapt care poate reveni in mintea oricui cand priveste imaginile cu Herman Goering si Rudolf Hess, extrem de solemni, la Nurenberg. Anumiti lideri nazisti au fost apoi chiar spanzurati, in urma unor procese relativ scurte, dar echitabile.
In acest moment, procedurile legale declansate impotriva celor mai malefici lideri s-au transformat in farse. Procesul lui Saddam Hussein si a camarazilor sai din partidul Baas ofera doar un continuu sir de gafe. Avocatii apararii fac bufonerie dupa bufonerie, iar Hussein etaleaza toate formele posibile de lipsa de respect. De aceea, e greu de anticipat un rezultat al procesului care sa para legitim in ochii irakienilor sau ai comunitatii internationale.
Intre timp, procesul in care era judecat Slobodan Milosevici s-a transformat in funeralii, dupa patru ani plictisitori de marturii si dupa cheltuieli care s-au ridicat la peste 200 de milioane de dolari. Asasinii care au preluat puterea in secolul XX au fost condamnati in a sfarsi ucisi in urma unor revolte populare sau in a fi adusi in fata instantei pentru crimele savarsite, asta in cazul in care nu au murit cand inca se aflau la conducere. Si cine se poate mandri cu faptul ca ultimul "boss" comunist, Nicolae Ceausescu, si sotia sa au fost impuscati fara a beneficia macar de o tentativa de proces echitabil? Capcanele formale ale unei instante corecte par intotdeauna mai bune decat un proces sumar, chiar daca rezultatul final este tot moartea.
In prezent, exista doua metode plauzibile de a actiona impotriva unui tiran alungat de la putere. Un popor isi poate aduce in fata tribunalului propriii lideri, asa cum au facut argentinienii in 1980 cu generalii responsabili pentru disparitia a peste 5000 de concetateni. Pe plan international, modelul Nuremberg ramane cel mai accesibil pentru a favoriza initierea unor procese ulterioare, chiar daca in conditiile cam dubioase potrivit carora puterile invingatoare impun, uneori, responsabilitatea pentru crime cum ar fi "crime impotriva umanitatii", incorect definite la vremea la care au fost comise. La nivel international, decizia Consiliului de Securitate al ONU de a infiinta Tribunalul Penal pentru Fosta Iugoslavie (TPI) a fost, de asemenea, primita cu mare incredere. In plus, TPI a adoptat o serie de decizii de baza sub conducerea lui Antonio Cassese. Dupa care, insa, judecatorii acestei instante au avut nesansa de a-si indeplini cel mai ravnit vis - aducerea in fata acestui tribunal a lui Slobodan Milosevici. Nu este clar cum s-ar fi descurcat sarbii daca Milosevici ar fi avut parte de un proces in aceasta tara. Pentru ca foarte multe ar fi depins de gruparea politica care controla tribunalul. Procesul lui Milosevici ar fi trebuit sa fie mult mai corect, ar fi trebuit sa fie o emblema a justitiei ONU. Va dura insa mai multe luni pentru a determina ce nu a functionat si de ce procesul lui Milosevici a durat, in mod scandalos, patru ani. Sentimentul meu este ca oficialii bine intentionati ai curtii au fost mult prea influentati de catre Comisia Sud Africana de Reconciliere si Pace, modelul indicat in facultatile de drept ca fiind alternativa dorita la justitia vindicativa. Conform procedurilor sud-africane, problema cea mai importanta nu este cea care tine de viitorul suspectului, ci de trecutul victimelor. Motiv pentru care fiecare victima a fost incurajata sa-si spuna povestea, iar acuzatul sa asculte.
In cazul masacrelor savarsite in secolul XX, astfel de fabulatii pot dura zeci de ani de zile. Incurajand victimele sa spuna tot, iar apoi dandu-i acuzatului dreptul sa tergiverseze procedurile prin punerea in lumina a meritelor sale ca lider politic a condus la formula unei infinite amanari a cazului.
Una dintre lectiile pe care le-am invatat atat din procesul lui Milosevici, cat si din cel al lui Saddam Hussein este aceea ca nu trebuie aduse in fata curtii persoane doar pentru a termina cu charisma lor. Ei vor rasturna judecata - mai ales daca li se permite sa se apere - si se vor folosi de tribunal pentru a-si repara carierele. Tiranii ar trebui judecati doar dupa ce sunt in mod clar infranti.
Tragedia cu judecarea lui Milosevici si a lui Hussein este ca istoria nu a apucat sa se limpezeasca, astfel gasindu-se in fata judecatii chiar istoria. Ezitarile rezultate duc la aparitia unor proceduri care faciliteaza fantasmele unei reintoarceri. In cazul lui Hussein asa ceva s-ar putea transforma in realitate.
George P. Fletcher este profesor de jurisprudenta la Universitatea Columbia. Ultimul sau volum se intituleaza "Romanticii in razboi: glorie si vina in epoca terorismului",
Copyright: Project Syndicate/Institute for Human Sciences, 2006.
www.project-syndicate.org

---

Despre autor: