Limitele compromisului (II)

S-a pus deseori intrebarea in ce chip un scriitor legitimeaza prin opera sa regimul in care traieste. Sunt vinovati toti cei care, in loc sa intre in temnita, cum ii indeamna cineva de la Paris, au ales sa scrie si sa publice in timpul regimului totalitar? Un regim, trebuie sa precizam, care a durat nu patru ani, ca ocupatia nemteasca in Franta, ci o jumatate de secol! Cum si cat de culpabil este scriitorul care n-a ales sa protesteze prin tacerea lui? Si, daca protesta in acest fel, ce s-ar fi ales de literatura romana? Sunt intrebari pe care mi le pun eu insumi si le citesc zilnic prin gazete de multa vreme. Le vom auzi si le vom citi, probabil, pana ce ratacirea noastra prin desert se va incheia. Un desert care, ne spun azi cercetatorii Vechiului Testament, ar fi putut fi strabatut nu in 40 de ani, ci in cateva saptamani. Morala fabulei se cunoaste, nu o repet.
Pentru ca este o mare confuzie in legatura cu aceasta problema, incerc, inainte de orice, sa pun oarecare ordine in ideile mele. Daca pot pune ordine si in ideile altora, ar fi si mai bine. Pentru ca dezbaterea ce se anunta asupra comunismului sa nu esueze, cum s-a intamplat pana acum, intr-o paruiala generala si, pana la urma, inutila, cred ca trebuie sa tinem seama mai intai de ceea ce am putea numi culpa estetica si, in al doilea rand, de culpa morala. Pentru ca, in numarul anterior, l-am citat pe filosoful Jaspers, sa precizez ca, indata dupa cel de al doilea razboi mondial, el a scris un eseu in care stabileste patru tipuri de culpa pentru cine a trait in regimul hitlerist: culpa criminala, culpa politica (de competenta Justitiei) si, pentru ceilalti, culpa morala (culpa celui care asista la atrocitati si tace, se ascunde, devenind astfel complice; culpa pe care individul trebuie s-o judece singur; singur cu constiinta lui morala) si culpa metafizica (generala). Inainte de a judeca insa pe altii, trebuie sa ne punem noi insine in discutie. Cat de bravi am fost, ce compromisuri am facut pentru a ne publica opera si, mai ales, daca opera noastra legitimeaza sau nu regimul totalitar?! O intrebare cinstita, un demers necesar. Daca nu-l facem si nu raspundem corect, nu avem nici o justificare imorala, absolut nici una, pentru a judeca pe altii. Sa incepem, cum am zis, cu culpa estetica. Ma uit la procurorii nostri morali din ultimii 16 ani: daca sunt sau au fost poeti, ei au dedicat, observ, poeme tancurilor sovietice sau, mai tarziu, Marelui Carmaci sau Partidului Comunist. Si, pentru a dovedi ca nu vreau sa fiu partinitor, precizez ca si Nichita Stanescu a facut concesii in aceasta directie la inceputurile sale. Rasfoisc primul sau volum, Sensul iubirii, si regasesc cateva poeme care ar fi trebuit sa lipseasca. Adevarat, dar fara ele volumul ar fi putut aparea? Nici Ana Blandiana n-a scapat de acest compromis. Si ea a publicat versuri pe care azi are de ce le regreta. Nu stiu sa fi scapat cineva dintre debutantii de la inceputul anilor '60 de aceste compromisuri. Problema este ce s-a intamplat cu Nichita Stanescu si generatia lui (mare) de poeti dupa acest debut intr-o istorie nenorocita... si, mai ales, problema este daca poezia lor ulterioara legitimeaza sau nu regimul totalitar. In cazul lui Nichita Stanescu si a celorlalti poeti remarcabili din generatia lui, cei mai multi disparuti azi, pot spune ca nu: nu legitimeaza, dimpotriva, merg impotriva curentului general, fug mereu din paradigma fixata de ideologii epocii, in fine, poetii adevarati creeaza o tara imaginara, adica o poezie care nu-i legitimeaza decat pe ei, scriitorii, si conditia lor intr-o istorie complicata, tragica, imposibila...
Pentru a scapa de vigilenta cenzurii, poetul roman s-a dovedit a fi foarte inventiv. Stefan Augustin Doinas vorbeste, in interviul pe care i l-a dat lui Daniel Cristea-Enache (vezi Sertarul scriitorului roman, 2005), de motto-urile fanteziste pe care le-a inventat numai pentru ca poemele lui, deloc angajate partinic, sa poata sa treaca de cenzura. A reusit, cu aceste artificii, sa le publice. Alt caz pe care il cunosc bine. Il stiu chiar de la scriitorul in cauza. Este vorba de Marin Preda. Ca sa faca sa treaca romanul Delirul, unde este vorba de epoca tragica 1940-1944, prozatorul a inventat doua scene (una se petrece in cabinetul de lucru al lui Hitler, alta in cabinetul lui I.V. Stalin), stiind dinainte ca cenzura se va concentra asupra celei de a doua. Ceea ce s-a si intamplat. "Cedand" greu, Preda si-a salvat substanta romanului, singura care era, in fond, esentiala... in fine, pentru a salva o carte, redactorii (de regula de buna credinta, "complici" cu autorul) propuneau citate de complezenta, reproducand fraze din clasicii marxism-leninismului. Sau chiar din "geniile" autohtone. Autorii, exasperati, acceptau in cele din urma. Cu ce pret? Pretul moral si estetic (daca este vorba de literatura) il poate judeca fiecare.

---

Despre autor: