Capitolul I
Ultimul bal la Sarpele roSu
foileton 21
- ,,La Chilia-n port...’’ relua Nelutu al doilea vers si nimic nu mai trebuia ca sa scalde obrajii camarazilor in rauri de lacrami arzand ca taciunii, decat intrarea nestapanita a viorilor, vaiet prelung venit si el din adancurile unor suflete atat de pedepsite de soarta pana atunci.
- Daca mai canta o data versul asta, il impusc, zise Didi Sfiosu, insa intr-adevar nu se mai putu face nimic. Nelutu clama si a treia oara ,,La Chilia-n port...’’, din aceiasi rasuflare, cu un glas pe care nu i-l mai auzise nimeni, semanand cu suierul tremurat al sabiilor de trestie uscata, toamna, cand curge deasupra baltilor cerul de plumb al ultimelor zile de octombrie, sfasiat de zborul cocorilor in triunghi, boabe de matanii negre, insotit de repetarea litanica, in rastimpuri, a unei constatari dramatice amintind ultimele fire de nisip in paharul de sus al clepsidrei:
- Pleaca cocorii!
- Il impusc, scrasnira maselele lui Didi Sfiosu tocite de atatea puneri la cale nemernice si chiar scoase dintr-un toc de piele de la brau, un pistol de argint cu butoi, cu sase cartuse si apuca sa si rasuceasca butoiul cu cartusul in dreptul tevei cand versul, care il scosese pe Frratello din minti, fu spus si a treia oara, insa de data aceasta, de vocea de bronz a Operei nationale care si ridica, in tavanul locantei, numele blestemat pentru camarazii al acelei urbe ca un capat al disperarii...
Agepsina Bumbut il acompaniase pe Nelutu in surdina, la masa, de la prima deslipire a buzelor acestuia si il urmase fidela, dar cuminte, parca si-ar fi spus ei insasi o rugaciune, pentru ca furata de atmosfera electrizanta, saturata pana la explozie, sa continue cu vocea vibranda care o facuse celebra, declansand ropote de aplauze venind sa acopere rezonanta de clopot in interpretarea ei a ultimului cuvant din acest vers final, si nimeni n-ar fi putut sa spuna ca aacest cuvant nu s-ar fi reverberat si in ochii mesenilor care vedeau aievea, abia ascunse de albastrul fumului de tigara ce si el sufoca locanta, contururile orasului cu blocurile ca niste pavilioane de inchisoare, si arabescul vapoarelor cu arborii lor pierduti in nori, si leganatul apei care nu-si mai gasea loc in albia ei si izbea lenesa in danele de piatra...
- Brravo!... striga, ridicandu-se si el in picioare, Jupanul, pentru ca apoi sa se aplece peste masa, peste paharele si tocatoarele aburinde, peste capul consilierului Paunica incremenit intr-un zambet pisicher, de closar usor ametit, prea satul de toate giumbuslucurile camarazilor sai ca sa-l mai surprinda ceva, si astfel, rastignit ca un arc de triumf deasupra mesei, prinse din zbor mana durdulie a Agepsinei Bumbut care se lasa purtata ca un fulg si o duse la frunte, asa cum facuse, la sfarsitul lui februarie, cand o cunoscuse pe Erotida...
- Prr – vru el sa spuna printesa, la fel ca si atunci, dar isi dadu seama ca e mult prea pretios apelativul si, cu aerul ca asa e el, balbait de emotie, relua raspicat: ,,Doamna! Doamna de bronz a Balului, a Ultimului Bal la ,,Sarpele rosu’’ M-ati cutremurrat!’’...
Agepsina Bumbut se imbujora exact ca o papusa matriosca; obrajii ei tineau acum, sub presiune, tot aerul trimis din pieptul cuprinzator spre botisorul de veverita, cireasa coapta, si ochii razand se scaldara in apa lacrimilor.
- Un cuvant Frratello, zise Jupanul retragandu-se de deasupra mesei, un cuvant singur: Port!... si in glasul artistului se rasfrange si se cuprinde si bucuria si durerea si nostalgia... Si vezi portul Sulinei!... Ati fost, vreodata, Doamna, la Sulina?
- Ohoo!... suspina Agepsina Bumbut cu vocea ei cu accente de clopot manastiresc moldovenesc, si dulce si barbatoasa si trista... Al doilea ,,ohoo’’ izbucni din acelasi oftat si sanii i se ridicara puternici, sa sparga corsetul care facea din mijlocul ei iluzia unei clepsidre... Urma o clipa sugrumata de valul amintirilor pentru fiecare dar si pentru Agepsina Bumbut care acolo si debutase, la Sulina, in echipa de dansuri a sindicatului vestitei Fabrici de conserve de peste, unde ajunsese la saisprezece ani, ratacita si necautata de nimeni apoi, intr-o excursie la Tulcea a unei scoale de ospatari si ospatarese pentru copii nevoiasi din saracul judet V..... Cu patalamaua sindicatului salvator, intrata repede si definitiv in sange, ca si indemanarea asezarii, cap la cap si codita langa codita, a sardinelor in cutiile lor ca de chibrituri, Agepsina se prezentase ambitioasa, curand, la concursul pentru solisti organizat de Clubul lucratorilor Fabricii de peste, aflata in plina expansiune printr-o galopanta diversificare a tipurilor de conserve, concurs la care, uimindu-l de la inceput pe dirijorul chemat anume de la Sfantul Gheorghe, unde acesta infiintase un vestit cor bisericesc pe langa Sfanta Episcopie a ritului ortodox lipovenesc.
- Tovarascia, dumiata l-ai fi facut jelos si pe Salapin! exclamase Afanasie Afansievici Efimov. Ai auzit de dansul?
- Nu! – raspunsese zglobiu Agepsina Bumbut. Dar e di bini? il intrebase ea, apoi, repede, imitandu-l pe dirijor fara sa vrea, cu un talent care avea sa-i aduca, mai tarziu, si el multe satisfactii ca interpreta a unor roluri de comedie, mai ales la Conservator si la Opera...
- La Kiev ai fost matalii? – o mai intrebase Efimov...
- Nuuu – izbucni Agepsina in ras, ca si cand dirijorul ar fi chestionat-o daca a fost la Circ si a vazut maimuta. Nuuu! – muri ea de ras iar, si ochii i se ingropara in obrajiorii care-i luasera foc...
- Dumiata poti concura clopotele Sfintei Lavra, sa stii... Nemaipomenit! Era o zi de vara, fara nici un pic de aer pe tarmul uscat de soarele ucigator unde se afla Fabrica de conserve de peste, iar Coltul rosu al sindicatului era o biata ghereta de sticla afumata, parasita de serviciul de paza, dar nu si de mirosul ucigator de mate de peste aruncate in tomberoanele negolite de saptamani intregi.
- Dar eu pot si subtire!... il informa Agepsina Bumbut, tot intr-un hohot de ras care-i spunea dirijorului ca mintea ei e putina de tot, fata de carul de talent.
- Da? – se mira el intrebator... Sa vedem!
Si Agepsina dadu drumul unui tril care nu se mai ispravea, alcatuit din rostogolirea unor pahare de cristal ce se loveau necontenit intre ele fara sa se sfarame; nici clopoteii saniilor pe zapada nu erau atat de limpezi si de nepotoliti... dupa care se opri brusc, intr-un scurt ,,Iac’asa!’’ cu glasul lui Salapin, pecetluindu-si intrarea direct in grupul de solisti si, apoi, foarte curand, la Conservator si, in final, pe scena Operei, insotind fiecare etapa cu o urcare la fel de ambitioasa pe treptele unei ierarhii care incepuse, fireste, cu sindicatul, apoi cu tineretul comunist universitar, in sfarsit, cu partidul - ,,Premiera si prezidiul’’ sau ,,Prezidiul si premiera’’ cum zicea un confrate, rautacios, fireste: nici n-apucai bine sa o aplauzi intr-o seara, la o premiera, pentru ca o si gaseai, a doua zi, la pranz, inghesuita intr-un prezidiu, alaturi, dupa decembrie ’89, de liderii stangii si mai mereu prin preajma lui Elefterie Teoforu caruia, daca bodiguarzii nu l-ar fi vegheat atat de neiertator, nu s-ar fi sfiit sa-i netezeasca reverele vestonului cu palma ei ca o pernuta cu fata de matase.
(continuarea, luni 20 martie)
*)Ilustratia ii apartine lui Octavian Andronic