Soarta entitatii geo-politice numita Romania, in spatiul european, nu a excelat niciodata in claritate, soliditate sau zile senine. Dupa cum s-a observat, poate cu o doza de cinism, Romania moderna
s-a nascut pe drumul care ne-a dus din pe-riferia Imperiului Otoman, undeva, pe falia agitata de conflicte a rivalitatii dintre puterile europene ale Vestului si aspiratiile de mare putere europeana ale Rusiei. Dupa ceva mai mult de un secol si jumatate, deriva placilor subcontinentale ne ofera un nou orizont, ne asaza intr-o noua pozitie. In cateva luni, Romania va intra de santinela, oficial, la periferia de rasarit a unui imperiu european imatur politic, hiper-birocratizat, rau cladit institutional si scuturat din toate incheieturile de crize.
Ce va face Romania politica odata integrata acestui spatiu? Isi va arunca zoaiele, pur si simplu, in ograda cea mare a Europei, in speranta ca cineva va fi, totusi, interesat sa ne descifreze europenitatea, din perspectiva codului caragialean? Va incerca politicianul roman sa deprinda buchiile „politicii europene", greu articulate, deocamdata, chiar si de cei care le-au inventat? Vom avea grija sa ascultam sfaturile rastite ale cate unui politician de duzina, dar care locuieste „in cartierul bun al Europei", grabit sa ne admonesteze de fiecare data cand vom mai fi pierdut o sansa sa tacem?
Incercand sa dea un raspuns acestor intrebari, politicienii nostri par sa creada, deocamdata, ca ceea ce ne-ar putea da o identitate politica in spatiul Uniunii este ali-nierea partidelor dupa grupurile si marile familii politice reprezentate azi in Parlamentul European. S-ar putea sa fie util, dar, cu siguranta, nu este suficient.
Intr-o abordare consistenta, politica romaneasca ar trebui sa devina moara la care se macina cu folos marile probleme ale Europei, pentru a furniza raspunsuri cu miez, care sa poata fi auzite si intelese, la Londra, Paris, Berlin, Tallin, Bruxelles, Sofia, Madrid, Haga, Varsovia, in oricare si in fiecare dintre cele 26 de sub-capitale ale reintregitului continent european. Politica insemnand toate componentele sistemului: partidele, marile institutii ale guvernarii, cu deosebire Parlamentul, societatea civila si desigur cea de a patra putere a oricarei democratii: industria mijloacelor de comunicare in masa, de formare, informare si deformare a opiniei publice, a imaginilor cheie care structureaza optiunile electorale ale Suveranitatii sale, Cetateanul.
Si, pentru ca tot trebuie sa incepem cu ceva, poate ca n-ar fi rau sa o luam de la „plebicist", vorba lui Caragiale, adica de la Constitutia Europeana pusa, deocamdata, sa joace rolul ingrat al scheletului din dulap.
A cui este infrangerea si a cui victoria votului negativ din Franta si Olanda, care a aruncat Uniunea Europeana in cea mai grava confuzie institutionala, de la crearea sa? Cum se poate iesi din impas si incotro sa o luam? Mai avem nevoie de Constitutie Europeana? Aprobat, totusi, de cateva din tarile mari ale Europei - Germania - mai are actualul text vreun viitor?
In conditiile in care probabilitatea ca o Constitutie Europeana sa fie aprobata in Marea Britanie, in viitorul deceniu, este infinit mai mica decat probabilitatea intrarii in contact cu o civilizatie extraterestra, va deveni Constitutia optionala? Va oferi tema Constitutiei Europene noua linie de demarcatie in politica europeana? Vom vedea formandu-se o noua coalitie „anti-napoleoniana" si o Europa care va aproba Constitutia asa cum este ea acum, lasand Franta de caruta, luandu-i apa de la moara si transformand-o, politic vorbim, din „locomotiva a Europei", in vagon de marfa? Vom avea o Europa cu mai multe viteze, nu doar in sfera economica, ci si in cea politica? Va fi Constitutia europeana un soi de „moneda euro", in aria careia vor intra doar unii, in timp ce altii vor ramane pe afara? Oricat de „teoretice" ar putea parea aceste intrebari, acum Romania va trebui sa aiba raspunsurile formulate, cand va deveni membra a Uniunii, pentru a putea face politica, la modul practic. Intr-un scenariu interesant, imediat dupa aderarea oficiala, Romania ar putea organiza referendum-ul pentru Constitutia Europeana, deblocand astfel procesul reintegrarii temei in calendarul politic al celorlalte tari. O asemenea mutare, insa, nu poate fi facuta in lipsa unei strategii care sa pozitioneze politic Romania, cu toate consecintele care decurg din aceasta asumare de rol. Iar dintre acestea, cea mai evidenta va fi nevoia revizuirii propriei Constitutii, rau alcatuita in raport cu realitatile noastre, cu teoria generala a sistemelor democratice si incapabila sa realizeze interfata cu solutiile sistemului constitutional european.
Daca ar fi sa-i dam dreptate lui Baudrillard, a carui analiza – Divina Europa - precede momentul votului negativ din Franta, NU-ul spus Constitutiei este cat se poate de natural, nu datorita agendei politice curente din Franta, sau din oricare alta tara, ci datorita faptului ca procesul construirii si al aprobarii Constitutiei Europene nu are nimic de a face cu Democratia. Este mai degraba imaginea unui razboi al Autocratiei-Birocratice impotriva detinatorului autentic al suveranitatii si al libertatii de alegere – Maria Sa Cetateanul European. Baudrillard nu se sfieste sa spuna, chiar, ca in acest caz, cetateanul Europei a fost luat ostatic si ne aflam in fata unei „forme democratice de terorism statal". Teme precum „Decadenta civilizatiei europene", ori avertismente - „Europa s-a intins mai mult decat ii era plapuma" - domina nu doar literatura politica marcata de pesimism intelectual, ci se reflecta direct in pesimismul tot mai multor cetateni europeni din statele fondatoare. Nu intamplator, pentru ca extinderea masiva spre Est si actualizarea posibilitatii aderarii Turciei au activat un bogat fond al euro-temerilor si au redeschis dezbaterea privind finalitatea identitara a constructiei europene. Problema nu este doar „Federatie" versus „Concertare politica a statelor, sustinuta de integrare economica", ci capacitatea de rezistenta a constructiei institutionale, in conditiile in care, „ciocnirea civilizatiilor" refuza sa se transforme, de la sine, intr-un „angelic multiculturalism".
Realitatea, ca de obicei, nu vrea sa se supuna de buna voie pioaselor recomandari ale celor care au in sprijinul lor doar bunele intentii. Dupa cum nici scheletul din dulap, nu dispare de la sine.
Care dulap: al nostru sau al Europei?
De-acum, e tot una!