Colosul energetic Enel, care domina in maniera absoluta, in regim cvasi-monopolist, piata producerii, importarii si distribuirii energiei electrice din Italia dispune de uriase resurse financiare (capitalizarea in bursa a societatii a atins 42,3 miliarde de euro). Are deci in fata un orizont larg deschis pentru a-si extinde activitatile atat in Uniunea Europeana si statele asociate - unde principiul liberei circulatii a marfurilor si capitalurilor a fost adoptat prin Tratatul de la Roma - cat si in lume. Cu voracitatea caracteristica marilor grupuri industriale private a caror politica de dezvoltare are precum obiectiv satisfacerea dorintei detinatorilor de actiuni de a vedea ca este asigurata cresterea valorii acestora, Enel in "guvernarea" caruia statul italian are un rol hotarator, in calitatea sa de posesor al cotei celei mai consistente de actiuni (30% direct si 10% indirect) - s-a orientat catre acapararea si gestionarea "inelului cel mai slab" din "lantul" de intreprinderi publice care candva constituia sistemul energetic al Romaniei: retelele regionale de distributie, devenite, in ultimii ani, societati autonome. Ele sunt structuri economice care necesita un efort financiar minim pentru a fi mult mai eficiente astazi decat deja erau ieri (un "ieri" simbolic, se intelege) si capabile sa produca dividende semnificative. In Romania, unele dintre principalele grupuri industriale ale Statului au fost - se stie - dezmembrate, folosindu-se metoda cunoscuta - in tarile capitaliste unde societatile cu capital pu-blic s-au privatizat - sub numele de "tochitura". Partile din "tochitura" energetica a Romaniei au fost "puse pe piata" la preturi derizorii, singura preocupare "serioasa" a Marelui Bucatar de la Palatul Victoria fiind practic aceea de a multumi cat mai multi pretendenti, in speranta, probabil, unui castig politic constand in sustinerea "prieteneasca" a altor guverne a aspiratiilor Romaniei la intrarea (cat mai repede) in UE. Enel, grup "guvernat" practic de catre un Guvern (administratorii delegati sunt indicati de Ministrul Tezaurului, titularul actiunilor Statului italian), a inaintat in Romania pe un covor rosu. Din "tochitura electrica" a Romaniei se retragea Statul roman si intra in societatea in care participarea si decizia reprezentantilor altui Stat sunt hotaratoare. Enormitatea anomaliei este agravata de faptul ca respectivii reprezentanti vorbesc practic in numele "actionariatului privat". Aceasta pozitie a fost afirmata in urma cu cateva zile de Paolo Scaroni, fost administrator delegat al Enel, acum administrator delegat al ENI, alt colos industrial italian public-privat, "guvernat" de manageri numiti de Guvernul tarii indiscutabil prietene.
Politica industriala a Guvernului Romaniei, in ansamblul sau si in mod special in sectorul energetic, a fost marcata in ultimii ani de numerosi pasi falsi: in loc ca Statul sa consolideze - precum in Franta, Italia, Spania etc. - guvernari competente ale societatilor participate (pentru a le spori eficienta si a le mari valoarea), pregatindu-se atent pentru o retragere etapizata din dispozitivul actionariatului, astfel incat sa nu provoace haos (cum s-a si intaplat), s-a ales calea spalarii pe maini, evitarii oboselii si riscului (politic) de creare a unui actionariat autohton, participant interesat la cresterea economiei tarii. Asa precum, de altfel, s-a scris in acest ziar in numeroase imprejurari, politica economica a Guvernelor Romaniei (post-1989) a fost grav compromisa de interese private ale factorilor de decizie, de amatorism si servilism. Circul mediatic generat de o casa din Zambaccian distrage in aceste zile atentia opiniei publice, a mass-media de la gravele responsabilitati ale clasei politice in actele decizionale care priveau remodelarea structurilor economice ale tarii. Prioritatile procuraturii par a fi altele decat cele legate de pericolul public creat de gestionarea costisitoare si cu potential catastrofic a "retehnologizarii" Portilor de Fier - unde responsabilitatile sunt de impartit "frateste" intre cine a fost si cine se afla la guvernare - de vanzari pe sub masa, de gestionari distrugatoare etc.
Pasul urmator al Enel in Romania va fi facut, dupa toate probabilitatile, in sectorul producerii energiei electrice, desi noi suntem convinsi ca se va incerca "largirea" in distributie pana la limita posibilului. Avand in mana o parte a retelei de distributie si ceva din structurile de productie, Enel va putea sa faca, potential, ceea ce in Romania fac si alte companii straine, fatis, in numele sacralitatii formulei jocului cererii si ofertei, a principiului regulator al economiei de piata: sa duca o politica de preturi generatoare de profit folosind toate mijloacele la dispozitie: ele nu exclud intelegeri discrete, inatacabile in justitie, cand sunt facute de persoane care se inteleg din priviri. Enel a avut, ca grup industrial, aproximativ aceleasi caracteristici, in ce priveste statutul proprietatii si metodele de gestionare, cu Renel-ul autohton. Diferenta consta in faptul ca in timp ce grupul italian era expresia "capitalismului de stat" dintr-o tara intens industrializata si actiona - in pofida rolului de monopolist - intr-o piata capitalista largita, fapt care il obliga sa se conformeze, in relatiile interne inter-grupuri si in relatiile internationale, regulilor acesteia, grupul roman era expresia fostei "economii planificate" a socialismului. Enel, spre deosebire de Renel, a rezistat procesului de reorganizare si de reorientare a activitatilor in functie de exigentele pietei si a cresterii importantei rolului noului tip de actionariat dornic de profit. In ce priveste Renel, el trebuia sa urmeze cursul unui proces de reforma generala a economiei, curs care nu trebuia sa aiba precum rezultat devitalizarea acesteia, distrugerea potentialului ei de a oferi castiguri (si ca atare un surplus de bunastare) si prin intermediul instrumentelor financiare numite actiuni locuitorilor tarii de origine a structurilor (industriale, agricole, financiare etc.) producatoare de venituri. Enel, spre deosebire de Renel, a "ramas in picioare" in urma procesului de privatizare din Italia, tara in care el a avut loc gradat, prin scoaterea pe piata bursiera, dupa o atenta si supravegheata evaluare, a unor pachete de actiuni accesibile "la liber". De Renel s-a ales, in mare parte, praful si cu ce a mai ramas din el se va intampla (se pare) acelasi lucru, deoarece acum, dupa betia privatizarilor din perioada 2000-2004, Romania se afla pe drumul ireversibil al incapacitatii de a mai exprima nuclee semnificative in actionariatul principalelor agregari economice si financiare ce functioneaza pe teritoriul sau. Structurile economice ale Romaniei au devenit, in ansamblu, o prada usoara pentru grupuri industriale de marimi diferite (de la mic la mijlociu si mare). Procesul de internationalizare al economiei Romaniei era inevitabil; evitabila era insa distrugerea capacitatilor economiei de a exprima agregari economice eficiente, capabile sa evite disparitia de pe scena interna si internationala a unor "jucatori" in stare a participa la valorificarea unor sinergii interne si internationale. Guvernele Romaniei nu neaparat trebuiau sa practice acele "politici protectioniste" aspru cenzurate de elitele liberale din toate tarile UE, mai ales acelea legate de interesele marilor grupuri financiare. Politici de consolidare a managementului, de crestere economica, de intarire a unui actionariat raspandit ar fi fost suficiente pentru a da credibilitate imnurilor inchinate beneficiilor ce vor fi aduse de "intrarea in piata Europei" de cei care au pierdut din vedere ca printre beneficiarii ei sunt si actionarii societatilor nationale.
In "economiile deschise", de altfel, este lipsit de sens ca guvernele sa intervina in modificarea logicii economiei de piata. Cazul tarilor care au trecut de la dirijismul statalist netemperat de participarea la competitia de pe piata globala a sistemului capitalist (cazul Romaniei) este insa diferit de acela al tarilor in care "sistemul participarilor statale" s-a manifestat (cazul Italiei) intr-un context in care principiile de administrare ale intreprinderilor urmau, in linii mari, regulile impuse de raporturile cu capitalul de pe piata nationala si de pe cea internationala. Enel intentioneaza - dupa un "shopping atomic" facut in Slovacia (in Italia nu se produce energie nucleara) si alte achizitii in Polonia, Bulgaria, Romania - sa creeze o noua mega-societate de gestiune pentru "participatele sale" din Europa Centrala, numita provizoriu Enel 2. In "participarea" lui Enel 1 la aceasta s-ar dizolva o parte din participarea (aproximativ 40%, intre direct si indirect) Statului italian la Enel 1. Acestui "Drang nach Osten" al electricitatii italiene ar fi trebuit sa-i corespunda o expansiune "catre Apus", impusa si de faptul ca principalul exportator de energie electrica spre Italia este Franta. Visele de expansiune in Franta ale Enel, angajata in constructia unui super-reactor cu EdF (Électricité de France) au fost brusc congelate de premierul de Villepin care, in data de 23 februarie, i-a comunicat lui Silvio Berlusconi ca un "takeover a Enel asupra societatii Suez va fi considerat un atac impotriva Frantei". Pentru a evita o consolidare a Enel in Franta, Guvernul de Villepin trebuia sa evite o OPA (oferta publica de achizitionare) a societatii italiene asupra grupului Suez. Ca atare, a organizat, in graba, fuzionarea acestuia cu Gaz de France (participat de stat in proportie de 80%). Mario Monti - fost Comisar UE pentru concurenta - observa zilele trecute ca "fuziunea" citata este practic o nationalizare menita a proteja Suez de atacul altei societati. Tot el observa (27 februarie) ca "o nationalizare nu este contrarie normelor, asa precum Uniunea Europeana nu poate impune unui stat sa privatizeze". Venita din partea unuia dintre cei mai echilibrati aparatori ai principiilor liberei concurente, afirmatia nu poate sa nu-i incite la reflectie pe cei care in Romania au aruncat peste gard cu grupuri industriale si fragmente ale acestora, inainte de a se preocupa de reasezarea managementului, rentabilizare, reinvestire, formatarea pietei si a unui actionariat care sa absoarba, macar in parte, eventualele beneficii de pe urma a ceea ce s-a produs prin eforturi colective.
Pentru Franta, piata unica pare a fi dorita doar in masura in care "campionii nationali" ai sai - EdF este cel mai puternic grup "electronic" european, cel rezultat din fuziunea descrisa fiind al cincilea - pot sa se miste in libertate prin ea. Ciocnirea intre "campionii nationali", printre care Enel se numara, nu promite nimic bun, mai ales atunci cand unul dintre acestia "joaca in casa". Cand cu totii joaca "in deplasare", lucrurile se simplifica. De curand, E.On, un alt "campion national", german, a achizitionat si el un "jucator roman": Electrica Moldova, pentru derizoria suma de 100 mil. euro. Gaz de France, industrie de stat, se stie, nu a stat nici ea cu mainile in san. In bratele cator state se afla politica energetica a Romaniei acum, este greu de spus. In numele principiilor, acceptabile, ale "libertatii pietei", ne-am trezit cu sectoare intregi din economie intrate in proprietatea unor societati apartinand, in parte, unor State, practic fiind guvernate de alte State. Ca atare, nu este gresit a se afirma ca principiul privatizarii unui Stat de catre alt Stat a functionat perfect in Romania, exemplul clasic fiind banditeasca "privatizare" a Romtelecom. Concentrarile nationale si transnationale in industria energiei electrice - necesare si pentru a face fata volumului urias de investitii - nu vor micsora costul facturilor de energie in Europa. In Romania, urcarea preturilor energiei este resimtita mai dureros decat in alta parte, atat din cauza catastrofalei stari de saracie a unei bune parti a populatiei, cat si din cauza faptului ca s-a practicat, la nivelul maximelor institutii ale Statului, o politica de renuntare la responsabilitatile in acest domeniu, la care Franta - din orgoliu, din dorinta de a nu-si pierde prestigiul international, din orice motiv doriti dumneavoastra - nu a renuntat.