Carpe diem

N-as zice ca Adrian Nastase a nimerit-o prea bine cu consilierii de imagine pe care i-a avut de-a lungul timpului, dar ca de data asta nici ca s-a mai intamplat sa fie prost sfatuit. Iar daca a facut-o dupa capul lui, vorba lui Creanga, ""rau cap a avut"". Nici in cele mai roz vise ale lui Traian Basescu si ale celorlalti dusmani nu a existat varianta ca el sa-si deschida singur jurnalistilor (si, prin ei, privirii publice) casa din Strada Zambaccian, unul dintre barlogurile lui preferate. L-am vazut uneori pe faimosul Iozefini explicandu-si trucurile in fata publicului, reluandu-si prestidigitatia cu incetinitorul, in asa fel incat ochiul sa aiba acces la scoaterea din maneca a oului pe care-ai fi crezut ca maestrul il extrage din urechea unei persoane din public. La ceva asemanator am asistat si noi privindu-l pe simpaticul cetatean, alaturi de suferinda sa sotie, aratandu-si modestele agoniseli de o viata-ntreaga.
Subliniez inca o data: ceea ce s-a vazut in Zambaccian, ca si faimoasa mostenire a matusii nu sunt, probabil, decat o minuscula parte din pestera lui Ali-Baba. Numai Dumnezeu stie unde se afla grosul averii. Deocamdata sa lasam poporul roman sa caste gura si la aceste mizilicuri, cu aceeasi uluire ca in fata primelor imagini, din 1990, din vila lui Ceausescu, cea cu closete din fildes si robinete din aur masiv...
Iata un om provenit din nomenclatura comunista casatorit cu fiica unui ministru comunist si traind, de cand se stie, in atmosfera ""aristocratica"" a noilor stapani, din 1948 incoace, ai Romaniei. Mai exista inca mitul ca acei primi comunisti chiar credeau in doctrina marxist-leninista, ca porneau cu niste idealuri sincere pe calea marilor infaptuiri. In realitate, cum o arata si cazul de fata, totul a fost o colosala farsa, a carei ipocrizie continua si azi, sub forma idealurilor social-democrate ale PSD-ului. De fapt, pentru acest gen de oameni, politrucii cu cefe groase, n-a contat niciodata altceva decat inavuti-rea sardanapalica, fara limite, viata intr-un decor decadent si grotesc, ca in Satyriconul lui Fellini. Au fost oameni fara credinte si fara valori, constienti ca au doar o viata si ca trebuie s-o mulga repede de toata dulceata pe care ea le-o poate da. Restul era bla-bla-bla pentru popor, cum este si azi. In Primaverii s-a format, in 40 de ani de despotism, o clica de care n-am scapat nici pana acum. De la brutele avide de putere din prima generatie pana la ""rafinatii"" copii de bani gata din a doua, imbracati fara cusur si mai amatori de arta, s-a jucat si aici micul joc al decadentei, pe care-l stim din romanele lui Thomas Mann. Singurul reazem pentru acesti oameni care stiu ca vor trai doar o viata si ca apoi va urma o noapte eterna a fost vechiul si mereu noul Carpe diem. Insfaca ziua, traieste din plin, minte, fura si insala, doar ca s-o duci bine, calcand pe cadavrele celor din jur.
Am vazut in Zambaccian o combinatie de plafoane casetate si termopan. De tablouri cu semnaturi faimoase si de replici de doi bani. De carti rare si carti ieftine. De obiecte neolitice si pictura modernista. Tot ce pot spune este: aiuritor. O combinatie aiuritoare, de muzeu Getty, de colectie a cadourilor primite de Ceausescu de la sefii de stat africani. Imi amintesc si acum de ziua cand ne-au dus, cu scoala, sa vedem acel muzeu in care trona pe un piedestal un picior adevarat de elefant...
Dar nu lipsa de gust in materie de arta e problema. Problema este: de unde? Cineva a estimat valoarea bruta a casei si a lucrurilor din ea la cateva milioane de euro. De unde? Din salariul de la facultate? Din salariul de prim-ministru si parlamentar? Oricat de mari ar fi ele, i-ar fi trebuit lui Adrian Nastase foarte multe vieti ca sa dobandeasca averea etalata pe cei 300 de metri patrati din Zamba-ccian. Acest lucru e valabil pentru toti multimilionarii nostri, afaceristi, politicieni sau ambele la un loc: e cu neputinta ca vreunul dintre ei sa fi acumulat atat de mult intr-un timp atat de scurt in mod cinstit. Daca vreunul poate demonstra ca a obtinut aceste milioane legal, e ceva rau cu legile noastre. Inseamna ca legalitatea nu se mai suprapune cu cinstea, iar atunci la ce mai e buna legea? Iata de ce, chiar daca nu vor putea fi prinsi si inchisi prin mecanismul legal, acesti oameni vor fi intotdeauna dubiosi in ochii celor care traiesc greu, dar cinstit. Speranta mea, dincolo de tot mai slaba incredere in Justitie, e ca oamenii sa-i dea afara din sistemul decizional in singurele momente cand si cel mai sarac si umil are un strop de putere: la alegeri, acolo unde ceea ce conteaza e imaginea morala a fiecarui candidat.
Rau a facut, deci, Nastase ca a permis sa aruncam si noi un ochi in oaza sa de ""lux, calm si voluptate"". Caci una e sa-l stii pe un om arogant, ipocrit si nejustificat de bogat (pe cand electoratul sau de tarani si pensionari se afla in cea mai patetica saracie) si alta sa vezi cu ochii tai, dincolo de gargara social-democrata, realitatea ambiantei de zi cu zi a unui mic Epicur.

---

Despre autor: