Pictor remarcabil si stralucit pedagog - aproape patru decenii de viata le-a consacrat catedrei, ca profesor la Universitatea de Arte Bucuresti - Marin Gherasim nu mai are nevoie de prezentare. Drumul sau in arta a fost in permanenta secondat de pasiunea pentru aceasta munca prin care a format destine. a€śImbin activitatea muzeala si munca de atelier cu cea de pedagog, de aproape 40 de ani, care cred eu ca e a doua vocatie a mea. Tin foarte mult la acest lucru pentru ca vine o vreme cand, dupa ce ai acumulat cunostinte, experienta, simti nevoia sa le transmiti si celorlalti, tinerilor care abia asteapta, in anii lor de formare, sa primeasca invatatura de la un artist pe care il venereaza, in care au incredere.
Si atunci toata experienta pe care am acumulat-o intr-o viata o comunic, nu o tin pentru mine, cum fac unii. Apoi, in relatiile cu tinerii, nu stii cine da mai mult: ei sau tua€ť, imi marturisea, zilele trecute, acela care a€śpicteaza pentru ca lucrarile sa vibreze in betia clipei, surprinzand eternitatea cromatica a clipei mai mult decat eternitatea luminii care se asaza pe alcatuirile spiritual simbolice, pe lucruri si pe fapturia€ť (Oliv Mircea).
Viata sa artistica a fost si este incarcata de preaplinul realizarilor, de consideratia breslei din care face parte. Daca ar trebui sa amintim, vizualizand, numai cateva din titlurile ciclurilor sale -a€ťMartiriona€ť, a€śPalimsesta€ť, a€śStihara€ť, a€śAbsidaa€ť- este limpede ca opera lui Marin Gherasim este una de muzeu. A fost distins cu importante premii in tara si strainatate, unde a expus, de-a lungul anilor. De curand, Muzeul de Arta din Cluj i-a organizat o expozitie cu caracter retrospectiv - cea mai importanta dupa cea de la Muzeul National de Arta al Romaniei (MNAR) din 1998. Si tot de data recenta, o galerie particulara selecta din Timisoara, a€śTriadea€ť, condusa de sotii Sorina si Peter Iecza, l-a invitat sa-si prezinte creatia. In perspectiva, pregateste pentru 2007 o expozitie mai ampla si este in cautarea unui spatiu adecvat, cu durerea ca a€śBucurestiul, mare capitala europeana, cu aspiratii de a intra in UE, nu are decat 3-4 galerii mai importantea€ť.
Dialogul cu pictorul Marin Gherasim m-a ajutat sa inteleg ca pentru artistul de mult realizat, care nu are nevoie de elogii sau de o imagine favorabila in mass-media, cel mai important lucru a fost si este relatia sa speciala de comunicare cu studentii, iar acum cu masteranzii. a€ťEi au o perceptie foarte proaspata a lumii, a lucrurilor, chiar a artei, pe care uneori, tu, cu o experienta sedimentata, dar si cu anumite obisnuinte, nu mai esti capabil sa le vezi, si atunci, in dialogul pe care-l purtam, ei mi-au revelat, uneori, in analizele pe care le faceau pe opere de arta sau in discutiile despre viata culturala, aspecte pe care eu nu le aveam in vedere. Si atunci consider ca plec imbogatit din acest tip de comunicare. Este o relatie biunivoca in care cred ca ambele parti au de castigat. Si chiar pot spune ca, in ultima vreme, in pictura mea, au aparut energii, tensiuni expresive noi, chiar un expresionism latent pe care-l afirmam prin anii tineretii, care s-a mai domolit, intr-un fel, printr-o pictura mai hieratica si mai austera, in ultima vreme, poate si datorita acestei infuzii de energie, acestui schimb de idei cu studentii mei. Se simt in pictura mea, le simt si eu in mine insumi; este ceva foarte viu si autentic in relatia aceasta umana. De aproape un an insa sunt pensionar, dar am fost retinut in Universitatea de Arta la catedra de masterata€ť.
Strategia sa a fost aceea de a-si intelege studentii, a€śca sensibilitate, gandire, individualitate, ca lume interioara" si a€śde a veni inspre ei cu ceea ce le trebuie lor, nu cu ceea ce reprezint eu". "Pe de alta parte", continua pictorul, " nu am incurajat niciodata sa fiu imitat. Nu am asemenea vanitati. Si asta vine si dintr-un respect pe care i-l porti omului. Pentru mine, entitatea umana inseamna un lucru fundamental, esentiala€ť.

Situatia artistului dupa '90 , o continua suferinta

O confesiune pe cat de epatanta in dimensiunea sa umana, pe atat de amara, in anumite privinte, si anume atunci cand se refera, volens-nolens, la viata breslei si la soarta artei contemporane, la indiferenta, snobismul si ignoranta celor responsabili de mersul ei normal.
Pentru a-i creiona portretul, am ales aceasta formula de autoprezentare: o marturisire de suflet, de credinta dar si de speranta ca din mlastina in care se vrea parca sa fie afundata, arta contemporana romaneasca are toate sansele sa iasa la lumina. Ba, mai mult, ca piata artei va deveni o realitate pregnanta, cel putin similara perioadei interbelice, cu toate ca fenomenul nu este incurajat, sustinut, stimulat in toate componentele lui.
a€śEu am avut un profesor cu care m-am dezvoltat in raspar: Octavian Angheluta - un om si un arist foarte cultivat, inteligent, cu studii la Paris, dar marcat cumva de realismul socialist pe care incerca sa ni-l insinueze cu de-a sila. Iar noi am avut o reactie de aparare formidabila si timp de sase ani a fost un fel de lupta <> pentru a-mi apara identitatea, fiinta mea, in fata acestei agresiuni; acest lucru m-a ajutat sa pretuiesc omul cu care lucrez. Chiar daca m-am format insa in contradictie cu cineva care voia sa ne subjuge, am avut un model - pe Catul Bogdan, un mare spirit, un mare artist si un om extraordinar. La randul meu, am facut si fac munca de pedagog, din vocatie. Nu fac si nu am facut niciodata concesii.
Am vrut sa ma realizez conform unui proiect de arta dar si de existenta, de moralitate artistica. Se intampla atunci sa devii vulnerabil, pentru ca chiar daca se spune ca propunerea, demersul tau plastic sunt semnificative - si s-a scris bine despre mine, in 1986 - '87 mi-a aparut si o monografie la Editura Meridiane - vanzarile nu sunt conditionate de acest lucru; ele au regula lor, care e capricioasa si tine de nivelul preferintelor publicului. Surprinzator este ca, dupa 1989, cand a aparut o protipendada cu bani, situatia artistului nu s-a imbunatatit.
Si acesta a fost unul din motivele pentru care a trebuit sa lucrez in invatamantul universitar, dar fara sa fac concesii, sa-mi tradez idealurile mele. Miza a fost foarte mare pentru mine: pentru ca eu am pus, in permanenta, in relatie arta mea cu viata mea. Sunt lucruri care se nasc cu necesitate dintr-un anumit moment al existentei mele. De pilda, am o suita de lucrari sub titlul <>, care pornea de la experienta tragica, la care am asistat, a distrugerii Manastirii Vacaresti. Eu am dorit sa depun o marturie asupra acestui moment dramatic pentru cultura romaneasca si am inceput un ciclu mare de panze. Aici e vorba de un fapt de viata trait de mine".
Numai ca, afirma artistul, tipul sau de imagine nu si-a gasit colectionarii.

Muzeul de Arta Contemporana nu reflecta in totalitate fenomenul

"Am donat 30 de lucrari Muzeului National de Arta al Romaniei (MNAR) care au fost transferate in fondul Muzeului National de Arta Contemporana (MNAC). Acest muzeu a fost o mare asteptare a breslei de artisti, o mare asteptare a culturii romanesti. In mod paradoxal, o arta care a dat artisti importanti, care a dat o scoala de pictura cu totul remarcabila - totodata, exista si o miscare contemporana semnificativa, artisti care au facut rezistenta platind cu propria lor imagine si viata pentru a realiza o arta de calitate, care sa se inscrie in marea traditie a scolii romanesti - nu este practic reprezentata.
Exista, asadar, un fond de patrimoniu pe care il are MNAC - s-a vazut, de altfel, si in recenta expozitie <>. Numai ca, din cauza snobismului unor persoane care reprezinta muzeul, a fost ocultat. Pe de alta parte, muzeul a debutat cu expozitii de instalatii, foto-video, ce reprezinta un fragment al miscarii romanesti actuale, o directie a artei contemporane romanesti. In mod firesc, un muzeu de arta contemporana trebuie sa reprezinte fenomenul artei romanesti in totalitatea ei, sa arate care au fost tendintele, cum s-au polarizat, care a fost dialectica devenirii acestei culturi a imaginii, ceea ce nu face muzeul recent infiintat. Si, repet, cred ca din snobism, fiindca au pornit de la teza gresita ca nu se mai face, in lume, pictura, sculptura, desen. Dimpotriva, este o revenire, cu o vigoare extraordinara, a imaginii pictate si a sculpturii, pe care reprezentantii muzeului nu vor s-o recunoasca, nu vor sa ia act de acest fenomen care este la zi. Si atunci, poate si dintr-o neincredere in patrimoniul pe care il poseda - au un mare patrimoniu de arta! - nu-l expun sau il expun sub o a€śumbrelaa€ť cu titlu peiorativ (vezi expunerea <>!).
De altfel, conducerea institutiei s-a pronuntat ca <>, desi exista acolo toata pleiada artei contemporane in frunte cu Ion Nicodim, Florin Niculiu, Horia Bernea, Paul Gherasim. Cu atat mai rau ca se plang de faptul ca nu au un patrimoniu valoros, ca nu au opere semnificative, stiut fiind ca au fost in comisiile de achizitii de opere de arta. Nu inseamna, oare, daca este asa precum spun, ca nu au cumparat ceea ce trebuie, ca nu au explorat indeajuns atelierele si muzeele?"

Se incurajeaza arta video, instalatiile, arta digitala

"Practic, nu exista un muzeu de arta moderna care sa porneasca de la ctitorii ei, Nicolae Grigorescu, Stefan Luchian, pana la artistii in viata. Pe de alta parte, exista o categorie de artisti care nu sunt reprezentati la MNAR, de pilda Aurel Cojan, Alexandru Tipoia.
Acestia si altii, incat ar fi imperios necesar sa se deschida un muzeu de arta moderna in evolutia si devenirea sa si un muzeu de arta contemporana cu toate directiile actuale ale generatiilor de artisti in viata. Poate numai asa lucrurile s-ar echilibra.
In schimb, se incurajeaza arta digitala si arta video, care sunt un aspect, o dimensiune a artei contemporane, careia noi ii acordam toata consideratia; o percepem ca oportuna si valida, dar faptul ca arta pe care o facem noi este etichetata drept inactuala, perimata, invechita creeaza in interiorul breslei un mare disconfort si o mare deceptie.
Consider ca lucrurile acestea trebuie spuse, fiindca altfel se va perpetua o mare nedreptate facuta culturii romanesti".

Artistii plastici jinduiesc dupa manifestari care nu se mai fac

"Mai este un aspect in suferinta, si anume acela care priveste interesul Uniunii Artistilor Plastici fata de breasla. In timp ce scriitorii si muzicienii sau oamenii de teatru au festivaluri sau targuri de carte unde isi prezinta operele, artistii romani stau si jinduiesc dupa manifestari care nu se mai fac. De ce? Pe de o parte, muzeele, din snobism si ignoranta, nu se mai implica in organizarea unor astfel de proiecte, pe de alta parte, UAP, care, in afara de preocuparea ei pentru carpirea situatiei economice si o nefericita vanzare a operelor din patrimoniul propriu, nu mai este o prezenta activa in viata culturala a tarii si a Bucurestiului. A disparut traditia saloanelor de arta, galeriile de expunere s-au risipit, s-au imputinat in loc sa se inmulteasca. Sa te dispensezi, ca uniune de creatie, de un spatiu bun, sa renunti la el, gasindu-i alta destinatie, este in fond o fuga de raspundere fata de soarta artei, de traseul ei firesc. Ce fac artistii in acest timp?
Dintr-un idealism cultural aproape eroic, raman in atelier si lucreaza. As vrea un destin mai bun pentru aceasta breasla", incheie apreciatul pictor septuagenar, pentru care bucuria creatiei exista inca. "In afara de aceasta dorinta de a ma realiza ca artist si ca om, am un sentiment foarte acut de breasla si as vrea sa se simta prezenta ei printre celelalte. Si asta pentru ca ma simt atasat de ea si cred ca nu m-as putea realiza daca nu as apartine ei, daca nu as sti ca sunt oameni de calitate si de mare forta in aceasta breasla".