Cartierul in care m-am nascut si din care, scolar fiind, am fugit cat am putut de departe, ca sa nu ma mai intorc decat in vacante si la funeraliile de familie, s-a umplut de blocuri.

In locul unde e acum curtea interioara betonata a catorva cazarmi cu patru etaje, numite ""locuinte muncitoresti"", se gasea, pana prin anii 1970, casa parinteasca. Am revenit o singura data in cartier, numai o data, dar si atunci cu teama de a nu fi recunoscut si tarat in discutii pe care nu aveam chef sa le port. Cu piciorul am masurat prin noroaiele acelei ""curti"" a nimanui intinderea de odinioara a curtii noastre. O femeie m-a intrebat ce caut. I-am raspuns ca-mi caut casa in care am venit pe lume. Nu stiu ce-o fi inteles din asta, dar m-a lasat in pace sa-mi fac damblaua. Doar copiii m-au mai luat un timp in seama, dar si ei m-au ignorat curand. Pana seara am strabatut in lung si in lat, in toate directiile, ca un detinut scos la plimbare, dreptunghiul acela plin de neant urban si cand s-a lasat intunericul m-am asezat in mijlocul lui si am plans.
Plang de cand ma stiu, fara lacrimi. Lacrima, si ea, cere un exercitiu. Daca n-o soliciti, glanda se atrofiaza. Nu si starea. Prin asfalt am simtit fiecare odaie, am trait clinic senzatia ca deschid usi si ca aud glasul mamei in bucataria de vara. Am localizat tot ce a insemnat candva micul univers al copilariei mele. Chiar si closetul de scanduri innegrite de ploi. Am avut sentimentul ca sunt razbunat cand, in ciudata adancitura din asfalt, intinsa cat o ghetarie de carciuma de dinainte de razboi, am ghicit vechea ghetarie a bunicilor unde, dupa nationalizare, am aruncat decenii de-a randul gunoiul. Acesta se tasa incet, ii trebuia timp ca sa se macereze si sa devina iarasi pamant, iar razbunarea venea din faptul ca sub patul de beton, gunoiul casei mele si-a urmat destinul, a continuat sa devina lut, indiferent la graba lui Ceausescu de a umple cartierul cu blocuri.
Aici au festelit-o bolsevicii. N-au inteles ca sunt si lucruri in fata carora toate ideologiile sunt neputincioase. Cum ar fi de pilda ciclul de transformare a gunoaielor domestice in tarana. In acelasi fel de tarana in care s-au intors, egali ca-n prima zi a Facerii, si primii secretari care au daramat curti si case cu buldozerul si bietii mei parinti. Adancitura era plina cu apa de la ploi. Am pasit in mijlocul ei, apa mi-a intrat in pantofi si, cu toate ca era fetida, i-am trait atingerea ca pe un mir. Am fost sigur ca betonul va continua sa se indoaie, pana ce avea sa se rupa, iar cand muncitorii se vor apuca sa astupe din nou groapa aceea, pe care nici un arhitect si nici un constructor nu aveau cum s-o banuiasca activa, vor da de vreo gheata de-a mea de copil, de vreo lingura rupta de-a bunicii, de resturile biliardului ars de trupele rusesti si azvarlit in ghetarie. Poate chiar de cadavrul unui cazah beat care a vrut s-o violeze in primavara lui 1944 pe mama si a fost impuscat pe loc de felcerul rus, un baiat in felul lui foarte de treaba, care transformase de voie, de nevoie, salonul bodegii bunicilor in lazaret.