Motto: ""Cum sunt ce-am fost, voi fi ce sant""
(Nichifor Crainic)

In scoala am invatat istoria dintr-un manual gros ca o caramida, in care evenimentele erau ordonate de ""firul rosu al luptei de clasa"". Trecerea in revista a unor mari personalitati, a unor evenimente de profunda semnificatie pentru destinul acestui popor nu reprezenta decat pretextul ilustrarii ""luptei de eliberare sociala"".
Dar am stiut totusi ca aceste personalitati au existat, ca au insemnat ceva deosebit in destinul poporului din care fac parte, deci si din destinul meu.
Am stiut aceasta cu atat mai mult cu cat, tot in acei ani, am invatat si o alta istorie, spusa in soapta de bunicii si parintii mei, scrisa pe alte carti care nu erau tinute la vedere. Erau aceleasi personalitati, erau aceleasi evenimente, dar profund diferite in semnificatiile ce li se puteau acorda.
Neavand vocatia de a studia istoria ca stiinta, ci multumindu-ma cu acele cunostinte fara de care nu poti intelege sensurile prezentului, am retinut ca am dreptul si datoria in acelasi timp de a-mi construi propriile judecati de valoare, de a-mi construi propriile semnificatii si interpretari.
Asa am ramas cu imaginea lui Stefan, care nu a fost numai ""cel Mare"", ci si ""cel Sfant"", cu cea a lui Mihai Viteazul, care, inainte de a-i lega pe tarani de pamant, a implinit la Alba-Iulia ""pohta"" noastra, a tuturor, de a avea o Tara unita, cu cea a Regelui Ferdinand, care nu mai era pentru mine numai exponentul unei dinastii straine, ci si ""intregitorul de tara"".
Am rezistat si tendintelor actuale ale unora care - sub pretextul pueril al ""demitizarii"" istoriei noastre - nu fac decat sa spurce personalitati si fapte in care credem, pentru a cocosa diverse nulitati pe soclurile pe care ei spera sa le vada goale.
Si astfel nu am vrut si nici nu am avut de ce sa-mi schimb parerile, repet, cu totul personale, despre istoria noastra.
Dar istoria se continua si in contemporaneitate, fluviu ce nu poate fi oprit de unde vine si spre ce se duce, adaugand fapte noi peste ceea ce am crezut ca ramane o imagine definitiv fixata.
Am asistat la zbuciumul nevolnic al fostului Rege Mihai de a se reintoarce in tara si m-am gandit ca are dreptul sa cunoasca si sa traiasca semnificatia cuvantului propriu numai limbii romane: ""dor"".
Pentru mine, cel din stirpea ""intregitorului de tara"" nu putea sa nu fie o parte a istoriei noastre care trebuia tratata cu respectul acordat unei istorii vii. Nu am intrat in amanuntele luminilor si umbrelor care alcatuiesc viata sa si a inaintasilor sai, considerandu-le prea lipsite de importanta fata de semnificatiile majore lasate in zbuciumul deceniilor de istorie.
A vrut insa sa ma contrazica chiar el, caci, de la revenirea in Romania a fostului Rege Mihai, notorietatea numelui sau (acum ma feresc sa scriu prestigiu) a folosit-o intr-un scop precis: sa ceara si sa aiba.
Mesajele sale publice catre popor, pe care le-am privit cu o melancolica ingaduinta, au fost insotite de mai mult sau mai putin oculte cereri de revendicare prin care solicita tot: case, terenuri, castele si conace, paduri, munti si vai intregi. Si atunci i-am vazut cealalta fata pe care acum o cred fiind cea adevarata. Poporul ""lui"", ""Tara"" lui nu sunt reprezentate decat de aceste castele, paduri si conace pe care vrea sa le acapareze. A renuntat acum, la varsta senectutii, la orice ambalaj protocolar, la orice discurs, pentru ""binele poporului sau"", si a spus direct cuvintele care i-au definit intreaga viata: ""Vreau sa am"".
Nu intru acum in stufoasele dezbateri juridice, principiale sau la obiect, mai mult sau mai putin justificate, ce au fost generate de aceasta pofta nemasurata. Simplul fapt ca ele exista demonstreaza ca este ceva subred in toate aceste cereri. Dar ma opresc la graba cu care guvernele diferite s-au intrecut in a le satisface.
Daca cereri nemasurate demitizeaza realmente o personalitate, reducand-o la stadiul realist de simplu hraparet, cei care dau cu seninatate din ceea ce nu este al lor trebuie sa aiba si ei un interes la fel de meschin, acela de a-si dobandi propriile averi la fel de discutabile.
Avem nevoie de urmasii lui Mihai Viteazul care sa revendice pentru noi ceea ce el ne-a lasat: o Romanie intreaga si unita.