"Nu intra niciodata in contact cu un dusman care este pe cale sa se sinucida"
Napoleon Bonaparte
Una dintre lectiile stravechi ale strategiei militare spune ca, dincolo de ororile unui razboi, mai poate exista si ceva mai rau si mai teribil: razboiul civil. Si daca se poate sa fie acceptata o scara de intensitate in oroare, atunci cea mai teribila dintre infatisarile unui razboi civil este data de motivatiile religioase. Europa a cunoscut secole de asemenea razboaie cumplite, cu episoade cutremuratoare consemnate de istorie ca exemplu pentru ceea ce poate face omul semenilor sai in numele credintei in Dumnezeul milei si al iubirii. Razboiul Romei Catolice impotriva albigenzilor ramane, poate, imaginea emblematica in acest sens.
Dar lumea europeana a invatat ceva din lectia aceasta de sange? Sa nu ne grabim cu un raspuns general afirmativ. Ororile conflictelor succesive din spatiul fostei Iugoslavii s-au petrecut in deceniul 9 al secolului XX, la cateva sute de kilometri de capitalele UE. Iar cei care sunt judecati sub acuzatia de genocid si crime de razboi, ca si altii asemenea lor, sunt venerati acum ca eroi nationali de catre o parte a populatiei. Si, atentie, asta se petrece acum in tari care incep negocierile de aderare la UE, iar marea bomba care este Kosovo poate sa detoneze in orice clipa, deschizand din nou perspectivele unui alt razboi civil. Desigur, sumele uriase de bani care au fost investite in zona au ajutat, ba chiar au fortat aparitia unor structuri institutionale care sa apropie macar suprafata administrativa a tarilor din Balcanii de vest de standardele europene. Dar ce este in spatele fragilelor institutii cu ambitii europene? Cat de mult este constructie democratica si cat de mult este puterea mafiilor demult plecate cu filiere in Europa si in lume? Cat s-a uitat din ura etnica si cum poate fi reaprins focul in toata zona Balcanilor printr-o simpla si aparent absolut nevinovata pledoarie pentru autodeterminare teritoriala?
Se vede insa ca nu ajunge aplicarea, tale quale, a principiilor pe care s-a bizuit implantarea Pax Americana in lumea de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Se spera atunci ca garantia lipsei viitoare de conflicte va fi implantarea, cu banii contribuabilului american, a filosofiei generatoare de un Plan Marshall sau Bretton Woods pentru institutiile regulatoare ale pietelor financiare. Se vede ca, brusc, intr-o lume in care aproape se reusise operatiunea de modificare a simbolicii majore de referinta, in care aparusera deja noi motivatii politice majore (intrarea in NATO si UE) sau noi criterii de estimare a valorilor (succesul individual si de grup in economia de piata), a aparut o fisura.
Ea este marcata de imaginea retrograda si cu atat mai surprinzatoare oferita de recrudescenta razboaielor civile religioase. Si asa se face ca noul mare proiect mondial, crearea Marii Zone a Orientului Apropiat, visat sa fie inceputul apogeului pentru Pax Americana, intalneste o problema absolut neprevazuta in planurile strategice initiale. Acestea prevedeau faza militara, deja desfasurata cu succes, apoi trecerea la "implantarea climatului si institutiilor democratice, organizarea de alegerei libere, etc". Zis si facut, rezultatele provocand mare bucurie in tabara suporterilor actiunii administratiei americane si justificand oarecum, daca asa ceva se poate, sacrificiul atator vieti omenesti.
Dar, aparent brusc si fara motivatii usor de inteles de putinii parteneri din coalitia pro-americana care au mai pastrat trupe in teren, in Irak a izbucnit iadul, confruntarilor precursoare ale unui razboi civil intr-atat de amplu incat sa poata angrena si comunitati din statele invecinate. Pana acum, tintele au fost americanii si aliatii lor. De acum, ei sunt tot asta, in plus fiind si victimele colaterale cele mai la indemana intr-un joc care-i depaseste pentru ca, in formula actuala irakiana, au reusit sa devina dusmanii tuturor. Cu oricare dintre partile jocului s-ar alia, tot prost iese.
Pentru prima oara in acest secol XXI, tehnologia militara de ultima generatie si gandirea strategica generata de ea nu mai fac doi bani in momentul in care se revine la confruntarea bazata pe apartenenta si loialitatea tribala. Aici de-abia opereaza la justa ei valoarea diferenta de civilizatie, criteriul de masura fiind viteza cu care un individ sau o societate se pot intoarce la comportamentul primitiv, folosind orice pretext pentru a-si impune, si prin violenta, credinta in valorile proprii. Iar imaginea simbol este a teroristului-kamikaze.
In noua noastra strategie nationala am copiat ca atare principiul american al atitudinii pro-active, baieti care fugaresc teroristi pana departe de tot, chiar la mama lor acasa unde-i fac terci si primesc de pe un port-avion mesajul: "Am invins!" Problema apare cand mama alora, ramasa singura, incepe sa se certe pe motive de descendenta Profetului cu mama altui napastuit si, de nervi, iau bombele ramase de la aia mici si le detoneaza. Nestiutoare de carte, nu pot deslusi mesajul: atentie, asta-i nucleara! Si asa poate incepe usor altceva pentru care nu stiu daca trupele noastre au instructiuni de folosire...