Scriam saptamana trecuta despre un film documentar german, turnat la inchisoarea Rahova din Bucuresti. N-am scris atunci nimic despre tenta usor propagandistica a acestui documentar, permanent prezenta pe un fundal nevazut, strecurata insidios printre imaginile „exotice". Iata ca nu parasesc tema inchisorii si asta pentru ca luni seara, tot la ARTE, canalul cultural franco-german de care ma bucur prin intermediul satelitului pe care il receptionez, dupa ce am renuntat la picaturile in ochi pe care mi le serveste cablul tv, am avut ocazia sa urmaresc un documentar semnat Michka Saäl. Povestea e geniala si ea bate viata la fund cu pliciul de omorat muste. Suntem la inchisoarea de maxima securitate Kumla, un fel de Rahova, dar in Suedia, anul este 1985. Directorul inchisorii vrea sa faca un gest de umanitate si il convinge pe actorul si regizorul Jan Jonson sa accepte invitatia de a-i initia pe detinuti in arta teatrului. Pentru aceasta actiune, regizorul vine cu piesa „Asteptandu-l pe Godot" scrisa de Samuel Beckett, o piesa care, crede el, se potriveste perfect cu zidurile unei inchisori si cu speranta care traieste captiva. Dupa o munca deloc placida, are loc premiera piesei, in rolurile imaginate de Beckett, cinci detinuti talentati. Au fost, atunci, prezenti la eveniment mari personalitati teatrale, trei sute de spectatori i-au ovationat pe actorii de circumstanta. Trasnaia ajunge chiar si la urechile lui Beckett care doreste sa-l intalneasca pe Jan Jonson. Intalnirea are loc si cu aceea ocazie, celebrul scriitor ii spune suedezului ca „indiferent de ce sunt vinovati, de ce sunt condamnati acesti puscariasi, vreau sa stii ca sunt de partea lor". Trupa de cinci detinuti primeste o multime de oferte din partea unor teatre suedeze. Dupa unele reticente, directorul inchisorii accepta si lasa trupa sa plece in turneu. Urmeaza ceva incredibil. Detinutii descopera placerea de a merge liberi pe strada, de a merge la teatru si de a se intoarce la inchisoare fara garzi, de a respira parfumul copacilor si al femeilor. Invitati la un alt teatru, insa, stupoare: „Spectacolul se amana din cauza ca actorii au evadat!". Poezia si aerul de libertate din piesa lui Beckett, mai mult decat frumusetea Teatrului, au aruncat in aer universul betonat al inchisorii si i-au facut pe detinuti sa gandeasca liber. Ei bine, povestea nu se opreste aici. Douazeci de ani mai tarziu, Michka Saäl revine la aceasta istorie nebuneasca, ii gaseste pe protagonisti, pe directorul inchisorii, sta de vorba cu ei. Dialogurile sunt intrerupte cu imagini de arhiva, imagini din piesa si momente de recital al lui Jan Jonson care retraieste acea experienta unica, totul punctat cu cantece de Bob Dylan de pe vremea cand era contestatar. Iata un exemplu de film care demonstreaza puterea de emancipare a artei. Un film aflat atat de departe de filmul „Un metru patrat pentru a trai" despre care am vorbit saptamana trecuta!