O fi avand Europa doi plamani crestini prin care respira - dupa cum zicea regretatul Papa Ioan Paul al II-lea, dar se pare ca are, in acelasi timp, si doua suflete care o anima sau, mai degraba, o dezbina: unul secularisto-ateist, iar altul spiritual-crestin. Acest clivaj, sesizabil de mai mult timp, a devenit evident odata cu refuzul mentionarii in Preambulul Constitutiei europene a radacinilor crestine ale Europei.
In ultima vreme, insa, tendintele secularisto-ateiste europene s-au amplificat atat de tare, incat au reusit sa creeze tensiuni in plan mondial. La nivel european, victimele acestor tendinte nu sunt musulmanii, ci crestinii care se tem pentru viata confratilor care traiesc in lumea islamica. Data fiind perceptia globala, corecta de altfel, a originilor crestine ale continentului european, crestinii si simbolurile lor religioase au reprezentat una din tintele predilecte ale razbunarii musulmane pentru afrontul pe care - in numele libertatii de exprimare si, probabil, al spiritului secularisto-ateist care i-a animat - publicistii danezi l-au adus in mod intentionat cultului lui Mahomed. Greu de crezut ca ziaristii danezi nu puteau anticipa efectele dramatice ale unor asemenea demersuri jurnalistice provocatoare.
Dar ce sa ne mai miram atata cand acest tip de clivaj se observa deja si la nivelul tarii noastre. Pentru ca ideile secularisto-ateiste sa castige cat mai mult teren in spatiul public, "pumnul" libertatii de exprimare al reprezentantilor acestui curent de gandire inghesuie religia in spatiul privat. "Sa dispara insemnele religioase din spatiul public!", ne cer ei. Pai, daca ei nu tolereaza o icoana sau o cruce pe peretii unei scoli, cum va imaginati ca ar tolera construirea unei catedrale ortodoxe - simbol al unui popor crestin in marea sa majoritate - tocmai in mijlocul unei capitale europene cum tinde sa devina Bucurestiul. Ar insemna o infrangere pe care nu ar putea-o digera prea usor reprezentantii acestui nou curent ateist care si-ar dori sa impinga Biserica in "catacombele" spatiului privat.
Oare, cum sa impaci astazi cele doua spirite diferite, cel secular-ateu si cel crestin, ale culturii europene? Din pacate, sustinatorii tendintelor secularisto-atee ñ contrazicand, in mod paradoxal, tocmai principiul libertatii de expresie - doresc izolarea spiritului crestin in spatiul privat pentru a domina ei in voie spatiul public, asa cum faceau odinioara comunistii. Oferind aceasta solutie radicala, acestia nu reprezinta garantia democratiei, ci avangarda unor tendinte extremiste atee care ameninta din nou viitorul Europei. Oricat s-ar chinui sa provoace spiritul religios crestin, utilizand ca instrument libertatea de expresie, reactiile obtinute din partea Bisericilor crestine sunt minimale, in comparatie cu ceea ce s-a intampat in Orientul islamic sau cu riscul aparitiei in Europa a unor curente extremiste atee.
Asadar, framantarea europenilor de a impaca pe unu cu multiplu trebuie sa continue si in acest domeniu! Aceasta este vocatia culturii europene. Intrucat "integrarea" spiritului crestin intr-o Europa secularisto-ateist pare imposibila, amenintand cultele crestine cu izolarea in spatiul privat, daca nu chiar intim, ramane alternativa fireasca a integrarii spiritului secularisto-ateist intr-o Europa funciar crestina. Cea de a doua varianta este mult mai plauzibila din punct de vedere istoric, cultural, social s.a..
Revolutia din 1989 nu a reprezentat doar eliberarea de sub un regimul comunist totalitar si ateu, ci - dupa cum aratam intr-un articol recent - unul din obiectivele care au stat la baza construirii Noii Europe Unite. Nu stiu cum o fi fost pentru alte natii, dar pentru poporul nostru aceasta "Noua Europa" parea, prin 1989, sa aiba trasaturi crestine. Un exemplu in acest sens il reprezinta filozoful Constantin Noica, considerat de Gabriel Liiceanu ca fiind "parintele" unei forme originale de dizidenta culturala anticomunista in Romania (Adsum? Modelul cultural Noica si urgentele istoriei, in revista 22, nr. 45, 23 noiembrie 1996, p. 16). Pentru acest filozof, momentul genezei crestine a culturii europene il constituie un eveniment bisericesc crestin inedit: Sinodul I Ecumenic de la Niceea (Asia Mica, mai-iunie 325 d.Hr.) care a formulat in mod explicit dogma credintei crestine in Sfanta Treime (Modelul cultural european, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993, pp. 64, 71). Probabil ca, daca ar fi trait in anii '90, procesul crearii structurii geopolitice a Uniunii Europene si al integrarii statelor est-europene l-ar fi explicat tot prin dogma Sfintei Treimi, invatatura crestina care l-a ajutat sa inteleaga framantarea europenilor de a impaca pe unu cu multiplu, unitatea cu diversitatea, dar si distinctia dintre unitatea de sinteza (concentrare) si unitatea sintetica (expansiune).